Stiinta si religie complementaritate sau opozitie

Se afirma, indeobste, ca prin evolutia sa ascendenta, omul este condamnat la cunoastere, ca aceasta cunoastere este nelimitata, nu are mesaje morale, fiind o coordonata a existentei sale in imanenta, dar proiectata in transcendenta. Berdiaev vorbea de creatia de ziua 8-a, facand legatura intre creatia ce vine de la Dumnezeu si creatia pe care omul este harazit sa o continue. Dumnezeu a dat chip omului, iar omul prin creatie construieste asemanarea cu El. Cu toate acestea, multi oameni de stiinta, consacrati prin descoperirile lor stiintifice, afirma ca nu au nevoie de Dumnezeu pentru a cerceta, tot asa cum, Dumnezeu si religia, nu au nevoie de stiinta pentru a fi legitimate.

Plecand de la atari atitudini, aparent antinomice, s-au structurat constructe privind relatia stiinta-religie, de tipul stiintei ce rejeta religia, de tipul stiintei care este inferioara religiei sau de tipul complementaritatii stiinta-religie. Mai rar religia face abstractie de stiinta prin aceea ca, asa cum spunea L. Blaga, Dumnezeu fiind mister nu are nevoie de argumente stiintifice. Si totusi, complementaritatea este de fapt cea mai fundamentala epistemic si hermeneutic si prin ea se cauta gasirea unor punti de unire dintre stiinta si religie, gasirea unei convergente in care religia si credinta sa dea sens divin si motivatii umane stiintei, iar stiinta sa purifice credinta de mituri si superstitii.

Daca admitem ca toate elementele cosmosului prin preeminenta lor se gasesc in om si in transcedenta faptelor sale, atunci omul, aflat la intersectia imanentului cu transcendentul, apare dotat cu o disponibilitate maxima catre fiintare, destin ineluctabil al soartei sale. Transcende te ipsun, spun teologii. De aceea, se defineste omul prin capacitatea de transcendenta a imanentului, si de aceea, orice proiect ontologic uman tinde a insera omul in transcendenta prin creatia sa, obligandu-l a se construi dupa chipul perfectiunii lui Dumnezeu, care este “ceea ce nimic mai mare nu poate fi gandit” (quo nihil majus cogitari potest). Numai omul nefiind de ajuns lui insusi, are darul sacru de a aspira catre nemurire. Cercetarea infinitului macro si microcosmic prin stiinta, adica prin intermediul cunoasterii umane, trebuie sa aduca reprezentarea rezultatelor acestei cunoasteri prin intermediul sensului lor spiritual. In acest fel, contopirea cunoasterii cu spiritul sau uman de sens si semnificatie, confera caracter epistemic adevarurilor stiintifice plecand de la caracterul revelator al misterelor si adevarurilor necunoscute prin stiinta. Spiritul, adica constiinta de sine a existentei cu care numai omul a fost dotat, l-a determinat a da sens acestei existente, prin acest dar al constiintei de sine prin care Dumnezeu se releva ca fiind constitutiv acestei esente umane. Numai acest spirit a scos omul din animalitate, poate inaintea uneltei, divinitatea devenind astfel, prin constiinta binelui, cel mai mare dar si descoperire a omului care devine conditia bazala a interrelatiilor umane. Astfel, daca stiinta arata caile omului spre modul de a sti, religia arata caile omului spre modul de a fi. Dumnezeu devine astfel relatia de ascensiune a omului catre perfectiunea Sa, perfectiune care niciodata nu o va atinge, dar aceasta imperfectiune va justifica efortul si destinul sau. Dumnezeu devine in relatie cu destinul omului, spunea Levinas, destin prin care el “isi transcende imanentul si isi imanentizeaza transcedenta”. Sub aceasta motivatie, prin Iisus, Dumnezeu s-a facut om, tocmai pentru ca omul sa poata tinde spre El, sa tinda spre unificarea infinitului si misterului divin cu infinitul uman. Astfel, de aptitudinea omului de a-si transcende existenta, prin ceea ce il caracterizeaza in mod predominant si anume, prin spirit, depinde, in final, calitatea holistic – spirituala a vietii sale.

Dar spiritul perfectiunii lui Dumnezeu “ce plutea deasupra apelor” nu este altceva decat spiritul iubirii si frumosului ce rezulta din seninatatea cunoasterii, este fiinta sub aspect spiritual, care nu este altceva decat sufletul uman. In final, spiritul perfectiunii este realizarea binelui care, in divinitatea lui Iisus, este imparatia lui Dumnezeu dinlauntrul omului. Astfel, Iisus a comutat legea talionului din razbunare in iertare prin iubire, ceea ce a oferit omului un salt divin extraordinar intru realizarea binelui. Iubirea este astfel forma superioara a oricarei cunoasteri intuitive si rationale, fara iubire viata fiind “ca un clopot ce nu bate”. Transcedenta binelui este singurul drum ce da sens vietii umane, indiferent daca acesta este om de stiinta sau propovaduitor al spiritului credintei. Prin transcedenta binelui omul are sansa divina de a fi partas la eternitatea perfectiunii lui Dumnezeu si de a continua creatia divina printr-o noua creatie accesibila si daruita lui de divinitate.

Din caracteristicile creatiei stiintifice si din sensurile sale umane ca ascensiune spre perfectiunea lui Dumnezeu conferita de religie rezulta complementaritatea stiinta-religie si nu antinomia lor, deoarece, atat stiinta cat si religia converg spre binele omului, spre sporul sau de intelepciune, ca sursa permanenta de perfectibilitate umana, intelepciunea primeaza si guverneaza orice cunoastere, inclusiv stiintifica. Atat stiinta cat si religia realizeaza proiectia ontologica a omului dincolo de el, realizeaza trecerea de la umanul imanent la transcendenta creatiei umane, si tinde catre universalizarea omului prin transferarea perfectiunii lui Dumnezeu din sfera sacrului in sfera laicului. Raportarea omului la absolut, la Dumnezeu, ii da constiinta finitudinii sale si nevoia de a o depasi. Efortul spre realizare spirituala distinge astfel omul de alte vietuitoare si reprezinta aptitudinea sa de a sublima o energie instinctuala in alta creativa, cat timp, pentru spirit, centrul iubirii este creatia cu semnificatia sa divina, dupa care omul e singura fiinta demiurgica din univers.

Stiinta si religia nu sunt deci antinomice ci complementare, credinta in creatie, totdeauna superioara faptului creat, constituind o permanenta resuscitare spre o viziune a universului prin stiinta si a stabilirii locului si destinului omului in acest univers prin religie. In aceasta complementaritate, credinta da sens si motivatie stiintei iar stiinta purifica religia de vrajitorii, anacronisme, contribuind la fundamentarea interpretativa a dogmelor.

Asa cum legaturile omului cu lumea incep pe un teren natural, consecutiv determinismelor sale biologice, inchise si rigide, umanizarea continua prin spirit care este specific omului si deschis perfectibilitatii, ceea ce face ca legaturile omului cu lumea sa sfarseasca totdeauna pe un teren spiritual, spunea parintele J. Breck. Daca omul apare inchis in determinisme biologice, numai prin determinismele spirituale, prin creatie si autocreatie, poate fi deschis transcedentei sale. In evolutia omului, morala ce da sens uman actiunilor sale a plecat din morala teologica, de aceea, orice morala rationala inca nu a egalat-o holistic pana acum. Religia devine puntea de legatura dintre morala teologica si cea pozitiv-rationala, cat timp, stiinta da moralei modul uman de a sti, iar religia da moralei modul uman de a fi. Pentru ca, daca stiinta fragmenteaza prin cautare, etica da sens stiintei prin unificare si chiar daca, sub aspect valoric, cercetarea ar parea neutra, datoria eticii este de a da valoare umana acestor descoperiri, astfel ca, “un plus de cunoastere sa nu fie un minus de fiinta”. Religia da sens stiintei si o umanizeaza, aducand stiintei intelepciunea interpretarii dogmelor. Atat prin stiinta cat si prin religie se realizeaza binele uman ce are sursa in binele divin, ceea ce constituie trasatura fundamentala a lui Dumnezeu, iar cat timp binele rezulta din iubirea pentru om, el, binele, trebuie sa rezulte si din mijloacele stiintei. Bioetica devine astfel puntea de legatura, de filiatie, intre etica laica a stiintei si etica teologica a fiintei, devine aspiratia catre sensul spiritual al stiintei si catre perfectabilitatea omului prin spirit. Bioetica unifica determinismele lumii vii fragmentata de stiinta cu libertatea de vointa a spiritului uman, fapt ce constituie problema esentiala a existentei omului intr-un univers ce ii apare deseori ca ostil si pe care el trebuie sa-1 umanizeze pana la asemanarea cu divinul.

Astazi cand imanenta lucrurilor tinde a se raspandi si a lua locul valorilor transcedentale, perene, astazi cand pare mai usor a regresa decat a progresa spiritual (a se vedea atrocitatile celui de al doilea razboi mondial cand, dupa cateva mii de ani de filozofie si morala, lumea parca revenise la barbarie), astazi cand intelectul prin forta sa pare a o lua inaintea moralei (dovada decalajul dintre armele descoperite cu ajutorul inteligentei umane in contrast cu mijloacele naturale cu care omul a fost inzestrat), problema relatiei dintre stiinta si credinta, dintre imanent si transcendent, devine o problema vitala pentru omenire. A. Dimitriu spunea, in 1933, ca a fost dat fiintei umane de a nu cunoaste totul, ceea ce ar face inteligenta inutila, nu ar mai avea ratiune, in lipsa continuitatii creatiei data de Dumnezeu.

Raportul dintre existenta infinita a lumii si cunoasterea finita a omului, readuce mereu in discutie relatia dintre stiinta si credinta, prin care, omul, tinde spre infinitul perfectiunii divine in finitul sau uman. Din faptul ca cunoasterea umana nu poate fi absoluta, cat timp infinitul nu e in totalitate cunoscut, rezulta ca omul nu poate fi un simplu spectator fata de aceasta cunoastere, ci, ca singura fiinta demiurgica din univers, numai prin proiectarea convingerilor sale din interior catre exterior, dinspre credinta spre stiinta, va capata aptitudinea de a rezolva marile probleme ale lumii actuale, pe masura acestor puteri.

Daca stiinta se ocupa de lumea exterioara si ofera omului date pentru a-si imbogati cunoasterea, chiar cu excluderea valorilor si mesajelor morale (ceea ce, astazi, se cere insa omului de stiinta, avand in vedere riscul pentru om al descoperirilor sale), credinta, religia, se ocupa de lumea interioara a omului, oferindu-i aptitudinea de a intelege ceea ce cunoaste prin stiinta sa, intelegere in care rolul valorilor morale, al sensului uman al descoperirilor stiintifice, este esential. Numai astfel cunoasterea catafatica prin stiinta poate deveni apofatica consecutiv transcendentei imanentului stiintific prin ceea ce Basarab Nicolesco numea transratiune umana, iar parintele Staniloae supraratiune, ca modalitati umane de depasire a contradictiilor si intrebarilor lumii actuale si de complementaritate, in final, intre stiinta si religie.

Relatia dintre stiinta-religie-credinta-morala

Ontologia pleaca de la sensul fiintei umane ca fiinta deschisa pentru cunoastere si astfel pentru descifrarea lumii, transformand cunoasterea, prin trairea interioara, intr-un mod de a fi, nu numai de a sti. Legatura omului cu lumea incepe pe plan natural, dar se dezvolta si se termina pe plan spiritual. Lumea fizica, psihica si spirituala a omului, in unitatea dar si in ierarhizarea lor, face ca sacrul sa depaseasca fizicul prin sublimarea acestuia din urma in spirit, ceea ce face ca religia si stiinta sa nu fie antinomice, incat, daca stiinta fragmenteaza cunoasterea, religia, spiritul, o unifica. Astfel, adevarul ultim devine legat de divinitate prin transcendenta vietii in sacru si nemurire. Pentru ca, tot ceea ce depaseste ratiunea umana devine mister, este revelatie si acest mister reprezinta domeniul credintei, domeniul intrebarilor nelimitate si firesti pe care si le pune omul (domeniul cunoasterii aporetice). Cum existenta omului are o structura duala, imanenta si transcendenta, complementaritatea lor, (ce depaseste limitele cunoasterii), unitatea lor, pot concura la intelegerea (nu numai la cunoasterea) universului.

Destinul uman devine astfel “fatalitatea” data omului, menirea de natura individuala si revelatoare, pentru realizarea esentei sale proprii. Chiar privit tragic, acest destin nu este altceva decat capacitatea omului de a invinge moartea, si cu cat mai multa “nemoarte” (creatie) se lasa dupa disparitia sa fizica, cu atat mai mult omul se va apropia de sacru. Transcendenta operei devine astfel nu o indepartare a omului de viata, ci, dimpotriva, o valorizare a vietii in sens specific uman, in sens spiritual. Numai astfel se poate muri in lumina si nu in tenebre.

Din cele de mai sus rezulta faptul ca credinta slujeste morala cea mai autentica, cat timp, desavarsirea morala este posibila si fara judecarea adevarului credintei, deoarece, morala si credinta incorporata in ea, dau sens lumii reale. Sub acest aspect, pedagogul C. Cucos apreciaza ca credinta are valoarea educativa de a realiza echilibrul corpului cu spiritul, de a pune probleme psihicului si de a aduce speranta in fata echilibrului plat, de a revela natura reala a omului, spunea Cioran. Deci, morala, sub aspect euristico-pedagogic, da semnificatie existentei, deoarece, nu exista copil care sa creada in ceva inainte de a se increde in cineva (mama, divinitate etc.) spunea Robinson. A crede in ceva ce te depaseste este a accede la ceea ce este dincolo de tine si aceasta este o mare sursa de energie spirituala (se stie astfel ca credinta intr-un ideal intareste motivatia de a-l atinge), incat, matricea de credinta in valori, spiritualizeaza omul. Credinta in ceva ce e mai presus de om, credinta intr-un ideal, ofera omului energia de a atinge acest ideal. Lupta pentru atingerea idealului este astfel stimulata de credinta in ideal si care se va finaliza in trancendenta vietii proprii, gratie reperelor de credinta ce transcend omul. Supraumanul depasit prin credinta este astfel baza oricarei etici autentice cu aptitudinea de a mobiliza omul in efortul sau de a tinde spre absolut, spre perfectiune, iar faptul ca nu va atinge niciodata aceasta perfectiune, dar va merge pe calea ei, constituie justificarea existentei sale spirituale. O astfel de credinta intr-un ideal, perfectioneaza deci ontologia constiintei umane in perspectiva valorilor imuabile, pentru ca, de sacru, omul nu poate fugi, nu se poate ascunde, sacrul facand parte din fiinta sa demiurgica. Alteritatea cu Dumnezeu, cu sacrul, nu este astfel ceva de temut, ci ceva de iubit prin educatia religioasa a credintei, spunea Boutroux, transcendenta valorilor divine transformandu-se astfel intr-un ghid de comportament uman spre desavarsire. indumnezeirea trupului in ascendenta sa morala trebuie sa apara, spunea cineva, “ca un rasarit de soare ce inunda o camera intunecoasa”. Din acest motiv, morala are aptitudinea de a uni toate religiile, caci numai cine se ridica la propria sa esenta spirituala si morala, are un destin uman (spunea Cioran), are frica de timpul limitat dat omului in scopul salvarii sale ca om (prin a nu fi indeajuns lui) si prin a tinde a fi asemanator si “a se substitui” lui Dumnezeu, spunea L. Blaga. Numai prin cultivarea spiritului, prin transcendenta operei sale, omul are sansa de a trece demn dincolo de lumea vizibila si astfel de a se mantui, spunea acelasi autor. Istoria ne arata, intr-adevar ca nu unealta, ci spiritul a ridicat pe om deasupra lui insusi, deasupra biologicului, pentru ca Dumnezeu este in genomul uman, deoarece, creat dupa asemanarea cu El, cu perfectiunea, Dumnezeu a pus in om toata cunoasterea, de la cea materiala la cea spirituala, mai ales, si prin aceasta omul are sansa de a-si depasi natura sa limitata in timp. Astfel, prin sensul vietii, dat de opera si creatia sa “de ziua a opta” (Berdiaev), omul se plaseaza dincolo de viata si se salveaza din imanent si trecator, in transcendent si vesnic. Paradisul devine transcendenta omului, iar iadul existenta sa lipsita de sens.

METADESCHIDEREA IN TRANSCENDENTA

Transcendenta, ca metadeschidere a omului spre sacru, are rolul de a ridica pe om si moartea sa, deasupra tuturor altor fiinte si de a da vietii un sens. Transcendenta, prin opera lasata, nu inlocuieste divinul, dar ofera omului calea (constituie un mijloc) de a aspira spre perfectiunea lui Dumnezeu. Transcendenta este mediul spiritual al lumii umane, este pulsiunea spirituala de a lasa ceva bun posteritatii, pentru ca, numai omul are constiinta limitei sale in timp, de unde, germenul tensiunii spirituale de depasire a acestei limitari temporale. Ideea de transcendenta se raporteaza astfel, in mod inevitabil, la sacru, si ca tot ceea ce este inaccesibil pentru om dar spre care el nazuieste, poseda specificitate umana. Prin transcendenta sacrului, omului i se dezvaluie specificul lumii umane, sensul existentei sale. Si cum credinta faciliteaza trecerea de la finit la sacru (C. Cucos), acesta, sacrul, ajuta omul a intelege utilitatea si sensul profanului doar intr-o astfel de devenire. Sacrul ajuta astfel a nu muri, spunea Caillois, ca o tendinta specifica a omului de aspiratie spre infinit. Transcendenta da sens imanentei, cat timp, fara sacru, cum spunea Dostoievski, orice ar deveni posibil, mai ales rautatea oamenilor. Transcendenta depaseste astfel conceptiile antropocentriste, axate exclusiv pe om, pe determinismele sale naturale, pentru a accede la un ideal de perfectiune care este Dumnezeu. Transcendenta realizeaza esenta omului de aspiratie catre absolut, aspiratie care este de esenta divina. Altfel, a reduce lumea si viata doar la cea materiala, ar deveni o cadere din umanitate, cat timp, in afara materialitatii, este doar neantul. Daca Dumnezeu este deci transcendenta, atunci, numai transcendenta da specificitate omului, spunea Borella. Transcendenta are calitatea ca prin energia umana ce o degajeaza sa perfectioneze existenta omului, al carui specific, este faptul ca omul este singurul purtator al acestei transcendente.

RELIGIA CA GESTIONARE A SACRULUI

Religia constituie o forma de eliberare a omului din captivitatea sa cosmica, gregara si personala. Ea capata astfel o puternica functie socializatoare, intrucat, pune divinitatea la originea oricaror valori umane, consecutiv rolului sau de transcendenta. Din acest motiv, probabil, spunea Cioran, orice sistem filozofic este mai simplist decat o religie. Prin religie se realizeaza puterea gandirii umane, puterea ratiunii sale de a se depasi, deoarece, religia devine puternica prin credinta iubirii, ce se afla la baza aspiratiei omului catre lucruri inaccesibile. Omul este un subiect afectiv iar lucrurile exterioare, ii sunt doar reprezentate, astfel ca spiritul, Dumnezeu, se afla dincolo de reprezentarile la care omul nu poate ajunge decat prin iubire si prin credinta in iubire. Astfel, Dumnezeu, care este orice spirit religios (Guitton), nu poate fi inlocuit, motiv pentru care religia este puternica tocmai prin credinta iubirii. Dezvaluirea revelatiei spirituale a omului se face prin iubire, antropologia filozofica coincizand astfel cu antropologia religioasa prin ceea ce omul creeaza gratie iubirii, prin ceea ce ramane in istoria spirituala a umanitatii dupa el. Numai aceasta transcendenta da omului calitatea de fiinta cu sens si astfel, de mantuire. Modelul universal de iubire al lui lisus, iubirea ca floare a inimii, a realizat saltul omenirii de la razbunare si ura (legea talionului) la iertare si iubire; si astfel, iubirea a permis, prin credinta religioasa, trecerea de la finit la infinit. Pana si marele psihiatru Kraft Ebing considera ca mobilizarea spiritului catre transcendenta prin iubire, poate inlatura deraparile mentale de alienare a omului.

Religia este, prin urmare, calea umana ce aduce mangaiere in suferinta, putere in neputinta, speranta in nenorocire si credinta in indoiala, spunea Ilarion Felea. Numai ea creeaza patul si matricea ascensiunii omului catre esenta sa prin divinitatea transcendentei faptelor sale.

Relatia stiinta-religie

Cercetarile stiintifice (teoria supercorzilor, mecanica cuantica, teoria boot strop sau genetica actuala etc.) concep natura ca o entitate globala si inseparabila, lumea, universul, nefiind nici materie (atomul este corpuscul-unda), nici spirit, ci o modalitate invizibila de organizare a energiei. In acest sens:

Universul a aparut spontan si se autocreeaza permanent;

esenta lumii este miscarea si discontinuitatea;

Intre stiinta si spirit (inclusiv religie) este un teritoriu al nimanui ce nu este nici stiinta, nici religie ci mister; ca stiinta ar intoarce spatele religiei care din cauza dogmelor nu poate concepe si interpreta aceste realitati, religia fiind doar un raport al omului cu transcedenta (Eliade), fiind etica ce are pe Dumnezeu ca bine suprem, Dumnezeu fiind esenta unei fiinte superioare si pure (M. Eliade) nascut din incapacitatea gandirii finite a omului de a cunoaste infinitul, Dumnezeu fiind, in final, o dorinta a omului de a accede la perfectiune. Religia este astfel o sete a omului dupa absolut (M. Eliade), iar Dumnezeu este energia acestei credinte si sperante.

Cam in acest sens, Sf. Ioan al Crucii considera ca lumea este rationala la orice nivel, iar Iacob Bohme admitea o inteligenta ascunsa in legile naturii; in sfarsit, mai aproape de realitatea noastra sensibila se vorbeste de: lume a focului generat de aceasta natura, adica lumea psihica, a sufletului si de o lume a operei create la lumina acestui foc, lumina care este nemuritoare (lumea spiritului).

Relatia stiinta-religie, relatie de opozitie sau complementara?

Stiinta este un mod de a sti, de a cauta adevarul cu ajutorul criticii (Popper), iar salvarea (mantuirea) omului se obtine intreband, de aceea, este “mai grav a nu te intreba despre existenta lui Dumnezeu decat a nu crede in El”. Dar stiinta escamotand intelepciunea in numele cunoasterii, are nevoie de etica.

Religia, Dumnezeu, este semnificatie nu referinta, este cunoastere prin credinta si nu prin ratiune, Dumnezeu fiind al inimii si nu al ratiunii. Plecand de la adevarul ca ceea ce este afectiv este si real, St. Lupasco considera ca afectivitatea este egala cu absolutul; Destinul istoric al omului este de a epuiza ideea de Dumnezeu (Cioran) si indiferent de este sau nu credincios, cu Dumnezeu omul trebuie sa aiba o relatie. Deci, a cauta argumente pentru a crede este pana la urma “a nu mai crede sau a falsifica argumentele in scopul de a crede”;

Dumnezeu este transcendentizarea imanentei si imanentizarea transcendentei (Levinas, Buber); Dumnezeu fiind peste tot si nici intr-un loc, a sti si a lupta a-L gasi exprima dorinta de perfectiune a omului, viata sa spirituala fiind caracterizata prin cautarea permanenta a desavarsirii. Omul, constient de spiritul sau este o fiinta, este, in esenta, ceea ce cauta, deoarece esenta fiintei este constientizarea limitelor omului si efortul de a depasi aceste limite; in final, omul ce a nu trecut prin religie este un handicapat spiritual, omul areligios fiind gol pe dinauntru, fiind steril ca transcedenta.

Interrelatia stiinta-religie

Religia nu exclude cunoasterea (stiinta) cat timp Iisus a spus oamenilor sa cunoasca adevarul pentru a deveni slobozi. in final, religia da sens stiintei.

Radacina comuna a religiei si stiintei este misterul, Dumnezeu fiind mister, iar cunoasterea (stiinta) izvorand din lupta omului cu limitele ratiunii sale.

Credinta lasa deci deschisa calea stiintei, transumanul, in final, “facand din obiectivitatea subiectiva a stiintei si din subiectivitatea obiectiva a religiei o unitate ce se apropie de sacru” (Basarab Nicolesco).

Deci, intre stiinta si religie nu poate fi un maniheism absolut deoarece:

– omul traieste dupa spirit in stiinta;

– stiinta obliga la angajare morala;

– morala superioara este aceea raportata la absolut, la perfectiunea lui Dumnezeu;

– iar progresul vietii umane si sociale rezultaa din cuplarea ratiunii cu spiritul, a stiintei cu religia.

Avortul: pozitia Bisericii

Fiecare fiinta umana fiind creata de catre Dumnezeu, poarta chipul lui Dumnezeu si primeste darul vietii pentru a-L slavi pe Dumnezeu si a se bucura de comuniunea vesnica cu El. Invatatura crestina insista, asadar, asupra sfinteniei vietii omenesti din momentul conceptiei.

In cadrul dezbaterii asupra avortului se ridica urmatoarea intrebare : care anume este momentul inceputului vietii? Cand incepe viata umana? Aceasta este o intrebare cruciala, intrucat in societatea americana luarea voita a vietii omenesti inca este considerata drept crima. Cei care promoveaza avortul la cerere (“pro-alegerea”) nu sunt, in mod rational, “pro-crima”, adica pentru crima. Mai degraba ei neaga faptul ca fetusul este cu adevarat om.

Biserica Ortodoxa a invatat intotdeauna ca viata umana incepe la conceptie, cand un spermatozoid se contopeste cu un ovul pentru a produce o fiinta vie, unica din punct de vedere genetic. Acuzand avortul inca din secolul IV, Sfantul Vasile cel Mare spunea: “Cea care cu buna stiinta distruge fetusul, va fi pedepsita pentru crima …  si la noi nu este dupa subtilitatea expresiunii de fat format si neformat” (Canoanele 2 si 8). Consensul patristic sustine ca sufletul e creat la conceptie. Noi exprimam acest adevar in chip liturgic, sarbatorind zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul (24 septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) si a Mantuitorului insusi (Bunavestire, 25 martie). Ortodoxia conchide, asadar, ca avortul facut in orice moment al sarcinii este o forma de omucidere si atrage vina asupra celui care savarseste acest lucru la fel de mult ca si asupra mamei.

Exceptiile si “cazurile grave”

 Data fiind aceasta pozitie, poate vreodata Biserica sa admita exceptii? In acele cazuri, tot mai rare, in care alegerea medicala trebuie facuta intre viata mamei si cea a copilului nenascut, este admisibil moral sa se acorde prioritate mamei. Aceasta nu pentru ca ea ar fi o “persoana” integra, in timp ce copilul este doar o “viata potentiala” – deoarece amandoi sunt oameni, in aceeasi masura – ci pentru ca mama isi are locul ei si responsabilitatea ei in familie, unde prezenta sa iubitoare influenteaza direct viata sotului si a celorlalti copii ai sai.

Cu toate acestea, o mama care isi da viata in mod voit, in favoarea copilului ei, savarseste actul cel mai profund de binefacere crestina. “Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are – spune Iisus – ca viata lui sa si-o puna pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Insa orice decizie de acest gen trebuie facuta in lumina nevoilor si dorintelor membrilor familiei, intrucat familia ca intreg, constituie un trup ce reflecta iubirea dintre Hristos si Trupul Sau, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca cei doi soti sa discute deschis si cinstit impreuna cu duhovnicul lor, o astfel de eventualitate inca din timpul fazelor primare ale sarcinii.

Cele doua traume identice, ale violului si ale incestului, sunt adesea invocate ca justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin insasi natura lor, brutale si dezumanizante. Totusi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauza. Cand o femeie devine victima a violului sau a incestului, ar trebui sa caute imediat un tratament medical pentru oprirea conceptiei. Stiinta embriologiei a aratat ca fertilizarea, adica unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesita 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o “fereastra” de mai mult de o zi pentru a se face o astfel de interventie, fara riscul de a avorta un rod al conceptiei, recunoscut de catre Biserica drept o “persoana” umana, un “individ” uman.

De la o varsta foarte mica, copiii ar trebui invatati cu grija, dar deschis, despre locul si functia sexualitatii in relatia conjugala. Ei ar mai trebui sa afle ca violenta sexuala exista, si in interiorul si in afara familiei, si ca nu ar trebui sa se rusineze daca devin victimele ei. Mai degraba ar trebui sa caute un tratament medical, spiritual si psihologic, pentru a vindeca urmarile traumei, ca si pentru a evita conceptia.

Daca sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar trebui lasat sa se nasca si, daca mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul ar putea fi oferit spre adoptie. Aceasta e o “invatatura grea” cu siguranta, mai ales in societatea noastra unde avortul a devenit o forma de control al nasterii, acceptata si considerata legala. Este tragic faptul ca femei crestine, prea traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine intentionat sau un membru al familiei le-a obligat sa poarte copilul zamislit. “Sfintenia vietii”, principiul ei, se aplica in aceeasi masura mamei cat si copilului in astfel de cazuri, iar in situatia rara in care trauma este atat de mare incat constituie un adevarat pericol pentru viata mamei, avortul dupa implantare (care are loc la sase sau opt zile dupa conceptie) poate fi cel mai mic dintre doua rele. Insa conceptul de “trauma” nu trebuie extins pentru a se referi la cazurile care implica simplul disconfort al mamei, anxietatea, problemele financiare, planurile referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu ar trebui invocat in cazurile in care mama devine insarcinata ca rezultat al liberei angajari in relatia sexuala.

Accepta Biserica avortul in cazurile in care copilul este descoperit, prin investigare genetica, ca anormal, destinat sa traiasca cu un grav handicap o viata intreaga? Data fiind sfintenia inerenta fiecarei vieti umane, raspunsul nu poate fi decat ca Biserica nu poate si nici nu o face. In unele cazuri, precum cazul sindromului Down, parintii sau ingrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. In alte cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicala poate aduce o insemnata usurare pacientului, ajutandu-l sa duca o existenta relativ fara durere si creatoare. In rarele situatii de boli incurabile, care debiliteaza fiinta umana, precum sindromul Lesch-Nyhan sau fibroza cistica, dilema pare mai acuta, intrucat suferinta fizica nealinata si cea psihica pot sa se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povara financiara insuportabila adupra familiei. Totusi, nu exista alta explicatie pentru avortarea unor astfel de copii, decat aceea ca se ucide un nou-nascut “anormal”, care poate supravietui cu ingrijirea medicala necesara si ingrijirea parinteasca plina de iubire. Data fiind originea vietii in momentul conceptiei, avortul poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii noastre este ca acesta din urma devine la fel de acceptabil ca si primul, in gandirea obisnuita. Daca il putem distruge pe cel nenascut, de ce nu am face la fel si in cazul celui nou-nascut nedorit? Intrebarea a fost pusa si este pusa in tonalitati tot mai stridente, chiar si de catre asa-zisi eticieni crestini.

Un raspuns ortodox

 Impotriva afirmatiilor facute de catre militantii pro-avort, sarcina nu implica doar femeia si propriul ei trup. Sarcina este o relatie creata intre mama si fiinta unica, personala care traieste si se dezvolta in ea. Fie ca recunoaste sau nu acest lucru, propria ei viata ii apartine lui Dumnezeu si se afla in intregime sub puterea Lui. Acelasi lucru este adevarat, implicit si in mod necesar, si in ceea ce priveste copilul cel nenascut.

Crestinii ortodocsi din S. U. A. traiesc intr-o societate in care 6 % din tinerele femei au facut cel putin un avort la varsta de 15 ani, iar numarul acestora creste. Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, insa este unul major. Biserica trebuie sa-i invete pe cei tineri si pe cei batrani laolalta insemnatatea sexualitatii si necesitatea responsabilitatii sexuale. Ea trebuie sa faca tot posibilul pentru a convinge tinerii crestini ca activitatea sexuala isi are locul potrivit doar in contextul unei uniri binecuvantate, heterosexuale si conjugale. Biserica mai trebuie sa accentueze responsabilitatea tatalui, deplina si egala moral, spiritual si financiar, in orice situatie in care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui lasata in seama scolilor sau a altor organizatii din cadrul societatii noastre, caci acestea au dovedit adesea ca submineaza valorile etice crestine. Raspandirea necontrolata a SIDA, datorata astazi in mare parte optiunii majoritare pentru asa numita “viata sexuala sigura”, in defavoarea principiului moral autentic.

Dar nu este de ajuns ca noi crestinii sa marturisim doar pozitia traditionala a Bisericii fata de problema avortului. Trebuie facut orice efort pentru ajutarea copiilor nedoritii sau abuzati care nu pot sau nu ar trebui crescuti in familia lor de origine. Aceasta insemna oferirea de suport financiar unde e nevoie, si pentru mama si pentru copil, si eforturi pentru ca legislatia sa faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru adoptie in toata tara. Pe scurt aceasta inseamna ca nu putem condamna avortul in chip rezonabil daca nu vrem sa ne asumam responsabilitatea pentru bunastarea copiilor nedoriti ce se nasc, indiferent de sanatatea lor, de capacitatea mintala sau de mediul rasial.

Vorbind de dimensiunile responsabilitatii crestine in Biserica si in intreaga lume creata de catre Dumnezeu, Sfantul Pavel ne-a oferit o imagine ce se aplica atat responsabilitatii noastre fata de cei ce aleg avortul, cat si fata de cei care vor fi victimele lui: “Asa si noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora” (Romani 12, 5).

Daca refuzam sa aplicam aceasta imagine problemei avortului, il tradam nu numai pe cel nenascut, dar si pe insusi Autorul vietii. {i invers, a oferi sprijin material adecvat si ingrijire iubitoare “unora ca acestia”, inseamna a-I arata respect si a-I sluji Lui.

Al Zecelea Conciliu din Intreaga America al Bisericii Ortodoxe din America a lansat urmatoarea declaratie, distribuita in toate parohiile, despre Duminica Sfinteniei Vietii, 18 ianuarie 1998:

Afirmatia sinodala despre avort

Avortul este un act de crima pentru care cei implicati, voluntar si involuntar, vor raspunde in fata lui Dumnezeu.

Cei care se gasesc in situatii tragice – precum cele implicand violul, incestul si boala – in care vietile mamelor si ale copiilor nenascuti sunt amenintate, si este nevoie sa se ia hotarari dureroase, de viata si de moarte, trebuie sfatuiti sa ia atitudini responsabile in fata lui Dumnezeu, Care este drept si milostiv, Caruia ii vor da socoteala pentru faptele lor.

Femei si barbati, inclusiv membrii familiei si prietenii femeii insarcinate, tentati sa recurga la avort, ar trebui incurajati sa reziste acestui act rau si ajutati sa-si nasca copiii, sa-i creasca in conditii materiale si spirituale sanatoase.

Femeile care au recurs la avort, barbatii care erau parintii copiilor avortati si alte persoane implicate in cazuri de avort, ar trebui ingrijiti pastoral, incluzand aici recunoasterea gravitatii actului si incredintarea ca exista mila din partea lui Dumnezeu pentru cei care se caiesc de pacatele lor.

Crestinii ortodocsi trebuie sa contribuie la procesele legislative in functie de cunoasterea, competenta, abilitatea si influenta lor, astfel incat sa fie puse in aplicare legi care ocrotesc si apara vietile copiilor nenascuti, tinand seama in acelasi timp de complexitatea si de tragediile din societatea contemporana.

Off presa mea

Ajungand acasa plictisit de discutiile avute cu un prieten despre borduri( la noi in zona se lucreaza din greu de dimineata pana seara fara oprire ceea ce nu am mai vazut acest lucru de acum 4 ani probabil vinovata fiind luna-florar) m-am gandit si eu sa ma uit putin pe Gsp.ro sa vad cum au decurs lucrurile in aceasta etapa.Observand la un moment dat rezultatul dinamo -poli iasi =2-1= citesc cateva detalii despre acest meci si ajung la”Danciulescu a marcat pt. Dinamo in minutul 9 fructificand pasa excelenta a lui Adrian Cristea”.Involuntar putin mai jos fiind atasat site-ul lui Dinamo dar observ la titlul site-ului” Voika decisiv “.Ma gandeam ca fiind al doilea gol al dinamovistilor la care a participat respectivul.Citind si detaliile acestui site observ umatoarea chestie “Sarbul a dat o pasa superba de gol la prima reusita a meciului Danciulescu min.9″

Oameni buni eu numai inteleg nimic din ceea ce a scris .Adica Danciulescu a primit 2 pase de gol care le-a fructificat in acelasi minut 9.:)Sau mai dat 2 goluri intr-un minut dar daca luam in calcul si golul lui Miranda inseamna ca este 3-1 si totusi scrie 2-1.Ce sa mai inteleg de aici.As vrea sa-mi spuna domnul Tolontan pt ca acum cateva zile parea suparat la un comment din partea mea( mi la si sters).chiar asa de rau a ajuns presa .Macar de se mai chinuia cateva minute si recitea ceea ce a scris in acel articol ca acela nu este citit numai de mine ci o tara intreaga si nu numai eu voi fi derutat ci o tara intreaga si nu numai eu voi veni cu critici ori cu neglijeanta acestui ziar ci o tara intreaga (poate altii vin si cu injuraturi).Si nu ca ar fi prima abatere dar sau amplificat si chiar foarte mult.De ce trebuie sa suportam neglijenta unora care nu le pasa ce scriu?Oare ei mai au ratiune in ceea ce scriu?De ce D-le Tolontan criticati pe altii si nu va uitati in propia ograda?Oare chiar numai vedeti ce se intampla?Eu unul ma bucur pt ca in curand la cursul de jurnalism vom discuta cu d-na profesoara erorile gazetei .

ma scuzati. trebuie sa plec.revin poate mai primeste Danciulescu o pasa .dar daca va fi tot in min.9 nu stiu ce am sa mai fac

Ce inseamna cuvantul “Aghiasma” (Aiasma)

Cuvantul este grecesc (aghios) si inseamna Sfintire. La noi, prin aghiasma se intelege atat apa sfintita, cat si slujba pentru Sfintirea ei.

De cate feluri e Aghiasma in intelesul ei de slujba?

De doua feluri: mare si mica. Cea mica se mai numeste in popor si sfestanie, care inseamna luminare, sau slujba luminilor, pentru ca la inceput se intelegea prin ea Aghiasma cea mare, care se savarseste la Boboteaza, sarbatoare numita si ziua luminilor sau a luminarii, deoarece atunci se botezau catehumenii.

Cand se savarseste Sfintirea cea mica a apei?

In biserica, de regula la fiecare zi intai a lunii, iar in case, oricand cer credinciosii, mai ales in zilele de miercuri si vineri dimineata. Cand preotii, potrivit hotararilor Sf. Sinod merg sa boteze casele credinciosilor, acestia sunt datori sa-i primeasca pe preoti cu bucurie si cu dragoste, deoarece preotii aduc binecuvantarea si ajutorul lui Dumnezeu asupra casei si a familiei lor, prin apa sfintita cu care-i stropesc.

Care sunt roadele si folosul acestei slujbe?

Stiut sa fie ca prea bun obicei este si folositor de suflet sa se faca in biserici, in manastiri si in case, Sfintirea apei la toate zilele dintai ale lunii si a stropi pe oameni in manastiri si in chilii, asisderea si in casele mirenilor si toate ale lor. Aceasta apa sfintita pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia Sfintirii si rugaciunea marturisesc. Ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta de pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultirea castigului si indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca si sufleteasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare. Pentru aceasta dar, datori sunteti si voi, preotilor, sa va invatati enoriasii vostri ca sa o primeasca pe ea cu credinta, spre marele folos al lor” 562 (Molitfelnicul, Povatuirea din fruntea slujbei Aghiazmei mici, ed. 1984, p. 167).

Dar Sfintirea cea mare a apei cand se face?

La Boboteaza, atat in ajun, cand se sfinteste apa cu care preotii boteaza apoi casele crestinilor, cantand troparul Botezului: “In Iordan, botezandu-Te Tu, Doamne…”, cat si in insasi ziua Bobotezei, dupa Sfanta Liturghie, rand se sfinteste apa pe care o iau crestinii pe la casele lor pentru tot anul.

De ce se spune “Sfintirea cea mare a apei”?

Pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind Sfintita printr-o indoita chemare a Sf. Duh in cursul rugaciunii de sfintire, iar Sfintirea are loc in insasi ziua in care Mantuitorul a sfintit apele, botezandu-Se in Iordan. De aceea si slujba Aghiasmei mari este mai lunga si mai sarbatoreasca decat a Aghiasmei mici, iar cantarile si rugaciunile ei pomenesc si preaslavesc indeosebi Botezul Domnului in Iordan.

Ce putere are apa sfintita de la Boboteaza si cum o folosim?

Aghiasma Mare, adica apa Sfintita de la Boboteaza, are, intr-o masura cu mult mai mare, puterea sfintitoare si tamaduitoare, precum si darurile minunate, pe care am spus ca le are Aghiasma mica. De aceea, ea se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramane tot asa de proaspata, de curata si placuta la gust ca si cand ar fi atunci scoasa din izvor. O parte din ea se pastreaza in biserica, intr-un vas anume, numit si aghiasmatar, si e folosita de preot la o multime de slujbe (ierurgii). Cu aceasta apa sfintita se stropesc persoanele si lucrurile care trebuie exorcizate, curatite sau sfintite. Se intrebuinteaza, de pilda: la botezul copiilor, la rugaciunea pentru durerea de cap, la randuiala de curatire a fantanii spurcate, la binecuvantarea inceperii semanaturilor, la vasul cel spurcat, la Tarinele (holdele), viile si gradinile bantuite de lacuste si gandaci, la Sfintirea crucii si a troitei, a clopotului, a vaselor si vesmintelor bisericesti s.a.

Aghiasma Mare se foloseste de asemenea la Sfintirea bisericii si a antimiselor, a Sfantului Mir si a altora.

Fiecare crestin sau fiecare casa trebuie sa ia din Aghiazma de la Boboteaza si sa o pastreze intr-un vas curat si la loc de cinste. Se gusta dintr-insa pe nemancate si cu multa cuviinta in zilele de ajunare si de post, sau in zilele de sarbatori mari, dupa ce venim de la biserica, mai ales cand nu ne impartasim. Se obisnuieste ca credinciosii sa bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile in sir, incepand din ajunul Bobotezei, pana la incheierea praznicului, adica pana la 13 ianuarie. Dupa aceea, ea se poate lua numai dupa Spovedanie, indeosebi cei opriti de la impartasire se pot mangaia luand aghiasma si apoi anafora. Cand ne impartasim, Aghiasma se ia dupa impartasire, fiind mai mica decat Sfanta impartasanie, iar cand luam numai anafora, Aghiasma se ia inainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.

Putem stropi cu Aghiasma cea mare casa, curtea si gradina, vitele si chiar ogoarele si livezile noastre, pentru a le feri de rele. In caz de boala, putem, de asemenea, sa gustam din ea cu credinta. Caci apa aceasta, avand intr-insa darul si puterea dumnezeiasca a Sfantului Duh, a facut adesea multe minuni, insanatosind bolnavi, tamaduind rani, aparand de rele, de necazuri si de primejdii.

---

Aghiasma mare – originea, vechimea si rolul ei în viata crestinilor

În fiecare an, la data de 6 ianuarie, Biserica noastra Ortodoxa Româna, praznuieste botezul Domnului nostru Iisus Hristos, în râul Iordanului , de Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul.

În aceasta zi , în toate bisericile, se savârseste sfintirea aghiasmei mari , care este cea mai de seama ierurgie, dintre ierurgiile privitoare la lucruri.

Apa a fost considerata totdeauna ca fiind una dintre cele patru stihii sau elemente constitutive primordiale ale cosmosului (apa, pamântul, aerul si focul) si este, totodata, elementul natural cel mai util si cel mai folosit în viata casnica si gospodareasca a omului, dupa cum spunea Parintele Profesor Doctor Ene Braniste.

Cuvântul grecesc agheasma (popular aiazma ) însemneaza sfintire si este de doua feluri: mare si mica. Agheasma mare se savârseste o singura data pe an (la Boboteaza), iar cea mica, la mai multe ocazii sau date, din cursul anului bisericesc.

Agheasma mare se savârseste la Boboteaza, în amintirea botezarii Domnului, de catre Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul, în râul Iordanului si se savârseste, atât în ajunul Bobotezei, când se sfinteste apa, cu care preotii boteaza casele, cât si în însasi ziua Bobotezei, când se sfinteste aghiasma, pe care credinciosii o iau pe la casele lor, pentru tot anul.

Este numita Agheasma mare, pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind sfintita, printr-o dubla epicleza, iar sfintirea are loc în însasi ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos a sfintit apele, prin botezul Sau în apa Iordanului. Slujba Agheasmei mari este mai dezvoltata si mai solemna ca la Agheasma mica, iar cântarile si rugaciunile din cursul ei, pomenesc si proslavesc îndeosebi botezul Domnului în apele Iordanului.

În ziua ajunului Bobotezei, sfintirea apei se face de obicei chiar în biserica (în pronaos), dimineata, dupa Utrenie, cu mai putina solemnitate, fiindca, dupa unii, acum, ea, aminteste de botezul cu care boteza Sfântul Ioan Botezatorul în pustiul Iordanului; iar, în ziua Bobotezei, ea se face dupa Sfânta Liturghie, în biserica sau în fata bisericii aminteste de însusi botezul Mântuitorului în apele Iordanului; de aceea, se face de obicei în chip mai solemn, prin iesirea afara din biserica.

Originea si vechimea . Parintele Profesor Doctor Ene Braniste spunea, ca sfintirea apei de la Boboteaza era legata de botezul catehumenilor, care se savârsea în ajunul praznicului, seara (pâna târziu noapte) si pentru care se sfintea apa necesara de botez. Ulterior, desfiintându-se catehumenatul si generalizându-se pedobaptismul, s-a pastrat sfintirea apei, legata ce praznic, ea capatând alta semnificatie. Precum accentueaza arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în ziua Bobotezei, se face nu numai reînnoirea botezului Domnului si a harului botezului primit de fiecare dintre noi. Teodor Lectorul pune pe seama patriarhului monofizit Petru Fullo al Antiohiei (sec. V) hotarârea de a se savârsi sfintirea apei în ajunul Bobotezei, seara. În secolul VI, unul dintre pelerinii apuseni la Locurile Sfinte (Antonim din Piacenza) descrie, cum se facea pe atunci „botezul” la apele Iordanului, în dimineata marelui praznic.

Originea slujbei Agheasmei mari este, Ierusalimul , unde se pastra amintirea puternica a botezului Mântuitorului, prin mâna Înainte-Mergatorului Ioan Botezatorul, în apele Iordanului si de aici, ea s-a raspândit la Antiohia, apoi la Constantinopol si în Asia Mica. De aceea, rânduiala de azi a slujbei Agheasmei mari e atribuita de traditie, în întregime, Sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimul (+638), caruia i se atribuie troparele ce se cânta la începutul slujbei, cât si frumoasa rugaciune pentru sfintirea apei. Aceasta slujba se afla, în diverse variante foarte asemanatoare între ele, în riturile liturgice ale tuturor Bisericilor orientale necalcedoniene (la armeni, la copti, etiopieni, sirienii iacobiti), si a influentat, într-o mare masura, chiar ritualul corespunzator din ritul liturgic roman (catolic).

În ceea ce priveste efectele Agheasmei mari , asupra vietii crestinilor, ni-l arata însasi rânduiala slujbei, îndeosebi textul ecteniei mari si al rugaciunii de sfintire (dupa epicleza), unde preotul se roaga: „Si-i da ei harul izbavirii si binecuvântarea Iordanului. Fa-o pe dânsa izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepartare a puterilor celor potrivnice, plina de putere îngereasca. Ca toti cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-însa sa o aiba spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfintirea caselor si spre tot folosul de trebuinta…”.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin atingerea Sa de apa Iordanului în care S-a botezat, a sfintit nu numai pe apa râului Iordan, ci însasi firea apelor în general , a apelor de pretutindeni, facând din ele un factor de purificare si de sfintire , prin energia divina introdusa în apa Iordanului, precum cântam în troparul din rânduiala slujbei: „Astazi firea apelor se sfinteste…”. De aceea, apa sfintita la Boboteaza poseda, într-o masura mult mai mare, darurile si puterea tamaduitoare si sfintitoare a Agheasmei mici.

De aceea, Agheasma mare se pastreaza nestricata vreme îndelungata, ramânând tot asa de proaspata, de curata si de buna la gust, ca si atunci când a fost scoasa din izvor, fapt pe care îl remarca, din vechime, Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, precum Sfântul Ioan Gura de Aur, în „Omilia XXIV”, despre Botezul Domnului. O parte din ea se pastreaza în biserica, într-un vas anume, numit vasul de agheasma, sau agheasmatar, si e folosita de preot la o multime de slujbe (ierurgii).

Întrebuintarea si pastrarea Aghiasmei mari în casele crestinilor . Agheasma se pastreaza la loc de cinste, în vase (sticle) curate, în care se pune de obicei un fir de busuioc. Credinciosii gusta dintr-însa pe nemâncate, în zilele de post si ajunare sau la sarbatori mari fie înainte, fie dupa biserica. Se obisnuieste (mai ales în Moldova) sa se guste dintr-însa timp de opt zile în sir, mai ales de la ajunul Bobotezei, pâna la odovania praznicului, adica pâna la 13 ianuarie inclusiv, îndeosebi cei opriti de la împartasire se pot mângâia luând agheasma si apoi anafura (când ne împartasim, agheasma se ia dupa împartasanie, iar când luam numai anafura, agheasma se ia înainte de anafura, pentru ca anafura este binecuvântata pe când aghiasma este sfintita).

Uneori se stropesc cu agheasma casele si lucrurile dintr-însele, curtile, viile si anumite obiecte din uzul pietatii particulare (cruciulite, iconite ). În caz de boala, bolnavii gusta agheasma sau se stropesc cu ea partile bolnave ale trupului, spre a ajuta tamaduire.

Daca prisoseste sau s-a învechit, nu trebuie aruncata oriunde, ci sa o varsam în loc neumblat si curat, pentru a nu fi pângarita.

Atât Agheasma mare, precum si cea mica, este împreunata cu obiceiul „mersului cu botezul”. Peste tot în ajunul Bobotezei, iar în unele parti înca de doua sau trei ori pe an (la înaltarea Sfintei Cruci, în Vinerea Izvorului Tamaduirii si, pe alocuri, la 1 august sau înainte de 14 septembrie), preotii merg cu botezul, stropind casele si pe credinciosi cu agheasma si cântând troparul: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…” (la Boboteaza) sau „Mântuieste, Doamne, poporul Tau…” (în celelalte ocazii).

Sa ne curatim si noi sufletele, participând la minunea sfintirii firii apelor si gustând din Aghiasma cea mare, ce se savârseste în fiecare biserica ortodoxa, la data de 6 ianuarie, caci numai asa vom putea retrai, sarbatoarea botezului Domnului nostru Iisus Hristos, de catre Sfântul Proroc Ioan Botezatorul, în râul Iordan.

Martisorul – Simbolistica martisoarelor

La sfarsitul secolului al XIX-lea copii, fete si baieti fara deosebire, primeau de la parinti in dimineata zilei de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui, un martisor. De acesta se agata o moneda de argint sau de aur, se purta legat la mana, prins in piept sau la gat. El era scos, in functie de zona etnografica, la o anumita sarbatoare a primaverii (Macinici, Florii, Paste, Arminden) sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi (maces, porumbar, trandafir, paducel, visin, zarzar, cires etc.) si agatat pe ramurile inflorite. Se credea ca purtatorii martisorului nu vor fi parliti de soare pe timpul verii, ca vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti, dragastosi si norocosi, feriti de boli si de deochi. Dupa unele informatii martisorul se confectiona din doua fire rasucite de lana colorata, alba si neagra sau alba si albastra si facut cadou in ziua intai din luna martie cand aparea pe cer Luna Noua. Aromanii puneau martisorul in ajunul zilei de 1 martie, adica in seara zilei de 28 sau 29 februarie. Sarbatorile cu ajun si calculul timpului in functie de o anumita faza a lunii sunt caracteristice calendarelor lunare care au precedat, atat la daci cat si la romani, actualele calendare solar-lunare. Obiceiul martisorului este o secventa a unui scenariu ritual de innoire a timpului si anului, primavara, la nasterea si moartea simbolica a Dochiei. Dupa unele traditii, firul martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului. De la romani si aromani obiceiul martisorului a fost preluat si de alte popoare din centrul si sud-estul Europei. Fetele si uneori femeile tinere purtau martisoare de 1 martie pentru sarbatoarea venirii primaverii, dar si pentru caracterul lor de talisman solar.

Martisorul este, inainte de orice, un simbol.
Asa cum afirma poetul George Cosbuc intr-un studiu dedicat martisorului, acesta este simbolul soarelui primaverii, al carui chip seamana, in credinta populara, cu un ban de argint. Sigur ca nu banul ca atare, ci rotundul de argint pur, alb, este asociat soarelui. Si sa nu uitam ca, in acelasi timp, albul reprezinta, in credinta noastra populara, un semn al puterii, al fortei. George Cosbuc mai spunea, in studiul amintit ca: “martisorul e un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui. Poporul nostru il cunoaste si il tine in mare cinste, si il poarta copiii, fetele si mai rar nevestele si flacaii, fiindca el e crezut ca aducator de frumusete si de iubire”. In folclorul nostru, anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primavara prin rosu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru iar iarna prin alb. De aceea, se poate spune ca snurul de care se agata martisorul si care e impletit in culorile alb-rosu, e si el un simbol al trecerii de la iarna cea alba, la primavara clocotind de viata ca focul si singele. Semnificatia culorilor mai este talmacita si altfel, in credinta populara: se poate spune ca rosul, dat de foc, singe si soare, este atribuit vitalitatii femeii iar albul, ca zapada rece si pura, ca apele inspumate, ca norii de pe cer, semnifica intelepciunea barbatului. Astfel, snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii, ca o permanenta miscare a materiei.

De ce purtam martisorul ? Explicatia a fost data tot de George Cosbuc in studiul sau : ” scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtindu-i cu tine chipul cam cu acelasi rost cum purtam noi o cruce ori un chip al lui Hristos in sin. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intii frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet. ” Si tot in acelasi studiu mai spunea George Cosbuc : “Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca. Poporul mai stie ca martisorul trebuie purtat ca lucru sfint, nu asa ca podoaba ori ca jucarie.”

In timp, obiceiul de a purta martisorul facut dintr-un ban de argint s-a pierdut si, in acest sens, acelasi autor comenteaza: ” la orase e o sminteala mare a rostului ce-l are martisorul, ca-l facem din aur ori din tinichea galbena, cind el ar trebui sa fie numai alb din argint, si mai ales ca-i dam forma de inima, de carte, de floare, de porc sau de alt animal, cind el trebuie sa fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume si sunt inselatorii si ale pungii, si ale traditiilor.”

Cum si cand se poarta martisorul? Ca sa respectam traditia, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. El se poarta de la 1 martie pina cind se arata semnele de biruinta ale primaverii : pina se aude cucul cintind, pina ce infloresc ciresii ori trandafirii, pina ce vin berzele sau rindunelele. Atunci, martisorul nu se arunca, ci se leaga de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc.

Dincolo de obiceiuri si simboluri legate de martisor, el ramine ca o intrupare a bucuriei de a trai, a dragostei de viata, un semn prin care noi, oamenii salutam renasterea naturii odata cu venirea primaverii. Martisorul ramine, peste timp, simbolul soarelui atotputernic si al puritatii sufletesti. V-ati gindit, vreodata, ca a darui un martisor inseamna a darui o farima de soare ?

TRADITII DE PRIMAVARA

Traditia daruirii nu se gaseste decat in spatiul romanesc si la unele populatii de la hotarele Romaniei. Se pare ca, romanii sunt singurul popor din Europa care sarbatoreste de doua ori anul nou. Pentru ca, de fapt, acest lucru este celebrat in ziua de 1 martie. Se presupune ca in spatiul romanesc, sarbatoarea romana a Matronaliilor s-a suprapus peste echivalentul local al acesteia, Baba Dochia, personaj traditional, descinzand din vechiul cult al Marii Mame. In aceasta zi, femeile si fetele (uneori si copiii) isi agatau de gat cate o moneda gaurita, de obicei de argint, trimitand la cultul lunar, deci preponderent feminin. Martisorul avea rolul unui talisman magic, menit sa-l apere pe care-l purta. De altfel si modalitatea de confectionare a martisorului, dovedeste rolul lui de protector. Pentru a se ajunge la firul impletit alb-rosu, se luau in calcul toate masurile celui ce urma sa il poarte cat si dimensiunile cailor de acces in teritoriul familial: porti, usi si ferestre. Dimensiunile spatiului in care evolua viata purtatorului de martisor, trebuiau ele insele inserate in magia talismanului. Magie care, ulterior se transmitea asupra naturii, atunci cand firul, odata purtat, era agatat in crengile unui pom fructifer pentru a-l apara si a-i spori roada. Se mai obisnuia sa se puna sub closca sau sa se pastreze la icoana. Rostul lui era ca, prin magia impletirii armoniase a celor doua fire ce simbolizau unitatea contrariilor (lumina-intuneric, caldura-frig, iarna-vara), sa aduca sanatate si paza de boli. Cele doua culori impletite mai simbolizau si dragostea si ura, viata si moartea, binele si raul.

Martisorul se poarta in zilele Babei Dochia (1-9 martie) si exista si acum obiceiul de a-ti alege o anume zi din aceasta perioada ca simbol al calitatii vietii din an. In mod firesc, o zi insorita va prevesti un an bun, iar una mohorata un an pe masura.

Tot credinta populara spune ca aceasta perioada este cea mai capricioasa din tot anul. Zilele de primavara desavarsita se pot transforma peste noapte in iarna tarzie.