Inaltarea Domnului

Iunie 4, 2008

Cand se implineau patruzeci de zile de la Invierea Domnului, apostolii au revenit la Ierusalim. Este de presupus ca ei au parasit Galileea la indemnul lui Iisus, caci din proprie initiativa nu s-ar fi hotarat sa revina in cetatea sfanta, unde puteau fi prinsi si inchisi de catre arhierei.

Inainte de a relata Inaltarea la cer, Sfantul Luca tine sa sublinieze ca Hristos „S-a infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu” (F.A. 1,3). Trebuie retinuta insistenta cu care evanghelistul revine asupra faptului ca Iisus a confirmat Invierea Sa „prin multe semne doveditoare”. Din afirmati a de mai sus rezulta de asemenea ca in Evanghelii nu se afla consemnat tot ce a grait El in acele zile. Se pare ca Domnul a staruit mai mult asupra tainei Imparatiei, ceea ce evanghelistii au omis sa mentioneze. Porunca de a se reintoarce la Ierusalim facea parte probabil tot din acele invataturi pe care ei nu le-au mai inserat in scrierile lor.

In cetatea sfanta Iisus Se arata pentru cea din urma data ucenicilor, pe cand „cei unsprezece sedeau la masa”, dupa cum precizeaza Sfantul Marcu (16, 14), singurul evanghelist care consemneaza cuvintele Domnului rostite cu acest prilej. Relatand aceasta ultima aratare, el arata dintru inceput ca Iisus i-a mustrat pe apostoli „pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat” (V. 14). Se poate deci constata din nou cat de putin pregatiti au fost ucenicii pentru a accepta minunea Invierii, la evidenta careia s-au plecat numai dupa aratarile si semnele daruite lor de Hristos.

Si data asa, Domnul repeta porunca de a propovadui Evanghelia in toata lumea, indemn care apare insa amplificat cu un adaos bogat in intelesuri. „Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura” (16, 15) le spune El celor unsprezece care se gaseau adunati la Ierusalim. Este o afirmatie de o importanta capitala, din care reiese limpede ca toata zidirea este chemata la mantuire. Cuvintele Sfantului Pavel din epistola catre romani se inscriu pe linia aceleiasi conceptii. Hristos S-a intrupat pentru mantuirea omului si pentru ca intreaga creatie, ce fusese supusa stricaciunii din pricina caderii, sa fie restaurata si sfintita de har. Lucrarea Sa a avut drept scop mantuirea universala, de aceea din Imparatia de la sfarsitul veacurilor va face parte toata zidirea, purificata de urmele pacatului. In clipa cand Hristos Se pregateste sa inalte firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi, parga a indumnezeirii omului, El intelege sa aminteasca ucenicilor legatura ce exista intre om si creatia care pana atunci impreuna suspina si se afla ca in dureri de nastere (Rom. 8, 22). Vestea cea buna adusa de Hristos priveste deci intreaga faptura. Indata dupa ce rosti indemnul la propovaduire, Domnul adauga: „Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi” (Marcu 16, 16).

Apostolii sunt datori sa predice vestea cea buna la toate neamurile, dar Evanghelia nu va fi primita de toti. Oamenii sunt liberi sa accepte cuvantul divin transmis de apostoli sau sa-l respinga, osandindu-se astfel in mod deliberat. Aceasta alternativa va fi mereu actuala pana la sfarsitul veacurilor, caci pana atunci omenirea va fi continuu in situatia de a opta intre viata si moarte spirituala.

Celor ce vor crede Iisus le fagaduieste ca se vor bucura de daruri deosebite: „In numele Meu, demoni vor izgoni, in limbi noi vor grai, serpi vor lua in mana si chiar ceva datator de moarte de vor bea nu-i va vatama, peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi” (16, 17 -18). Fara indoiala ca Domnul are aici in vedere harismele, care vor insoti primirea Duhului Sfant si pe care apostolii le vor poseda in toata plenitudinea lor. Ulterior, multi crestini ajunsi pe treptele sfinteniei se vor invrednicide asemenea daruri, care insa nu vor fi legate in mod mecanic de primirea botezului. Trebuie insa subliniat ca toate aceste lucrari, care depasesc puterile naturale ale omului, vor fi indeplinite in numele lui Iisus.

Apropiindu-se clipa cand Domnul avea sa-i paraseasca pe apostoli, El le porunceste sa nu se departeze de Ierusalim inainte de a primi fagaduinta Tatalui, adica pe Sfantul Duh: „Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile” (F.A: 1, 5). Hristos le descopera deci in mod limpede apropiata venire a Duhului.

Cuvintele Sale trezesc in apostoli o nedumerire: oare pogorarea Sfantului Duh, pe care El le-o fagaduia, avea sa insemne instaurarea imparatiei lui Israel? Ucenicii dau din nou dovada de o intelegere gresita, confundand planul terestru cu cel spiritual, deoarece continua sa astepte restabilirea puterii lumesti a poporului ales. Domnul nu le raspunde decat prin cuvintele: „Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa” (1, 7). El tagaduieste astfel ucenicilor si, prin ei, tuturor muritorilor dreptul de a cunoaste momentul cand vor avea loc evenimentele care vor puncta destinul istoric al umanitatii, precum si trecerea in faza eshatologica. Aceeasi interdictie se extinde de fapt asupra intregului viitor, care va ramane pururea pentru om o mare necunoscuta. Orice incercare de a scruta tainele viitorului poate duce la o foarte grava rupere a echilibrului psihic, asa cum s-a constatat in repetate randuri.

Se pare ca, dupa ce le grai aceste lucruri, Mantuitorul parasi impreuna cu apostolii Ierusalimul, indreptandu-Se spre Betania (Luca 24,50). Ajunsi pe Muntele Maslinilor, Domnul rosti ultima Sa fagaduinta: „Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului” (FA. 1,8). Coborarea Sfantului Duh va insemna pentru ucenici o adevarata nastere spirituala, de aceea dupa Cincizecime ei vor deveni alti oameni. Astfel intariti, prin puterea Duhului, le va reveni misiunea de a marturisi credinta in Iisus si in Inviere pana la marginile pamantului. De apostolat tine deci in primul rand indatorirea de a-L face cunoscut lumii pe Hristos si invatatura Sa.

Dupa ce le-a dat aceasta porunca suprema, Domnul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Nicaieri in Evanghelii nu mai apare Iisus in aceasta atitudine solemna, amintind de aceea a unui preot care slujeste. Evanghelia dupa Luca se deschide cu o slujba religioasa intrerupta de aparitia ingerului venit sa vesteasca preotului Zaharia nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Ea se sfarseste, dupa cum observa Schlier, cu momentul in care Iisus incheie aducerea propriei jertfe cu o binecuvantare. Liturghia este de data aceasta indeplinita pana la capat, iar Hristos Se infatiseaza in ipostaza de arhiereu care isi binecuvanteaza credinciosii. El patrunde in cer, in sanul Sfintei Treimi, cerand indurare pentru omenirea apasata de pacate si de dureri.

Apostolii, care in clipa cand Domnul a inceput sa Se departeze de ei I s-au inchinat cu smerenie, nu incetara totusi sa priveasca spre cer, desi norul Il ascundea de ochii lor. In teofaniile din Biblie, Dumnezeu le-a vorbit adesea oamenilor din nor, fapt constatat si cu prilejul Schimbarii la Fata a lui Hristos. Dumnezeu Se descopera prin mijlocirea norului, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite atat sa revelelze prezenta Divinitatii, cat si sa o ascunda.

In clipa cand Iisus incepe sa Se inalte EI este acoperit de nor, semn ca Fiul Se reintoarce la Tatal, iar fata Sa nu mai poate fi intrezarita de ucenici, norul fiind un adevarat val care acopera chipul Sau omenesc.

Pe cand apostolii priveau in sus, incercand sa-L mai urmareasca cu ochii, doi barbati in haine albe – desigur, doi trimisi ceresti – s-au aflat langa ei, zicandu-le: „Barbati galileeni, de ce stati si priviti la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer” (F.A. 1, 11). Ca in toate imprejurarile de seama din viata lui Hristos, si de aceasta data puterile netrupesti sunt de fata, incercand sa talcuiasca muritorilor ceva din taina mai presus de fire. Se cuvine a observa in primul rand – fapt atestat si de ingeri – ca Hristos nu a fost rapit la cer, ca odinioara Enoh sau proorocul Ilie, ci S-a inaltat cu de la Sine putere. Domnul Insusi vestise in mod indirect ucenicilor Inaltarea Sa, atunci cand, in sinagoga din Capernaum, ii intrebase: „Dar daca veti vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai inainte?” (Ioan 6, 62).

Ingerii amintesc ucenicilor de a doua venire a lui Hristos pentru ca acestia sa nu se lase coplesiti in acea clipa de durerea despartirii. Totodata, prin aceste cuvinte ei vor sa sublinieze legatura indisolubila dintre Inaltare si Parusie. Inaltarea, care constituie ultimul act din viata pamanteasca a lui Iisus, reprezinta de asemenea anticiparea zilei celei mari a Judecatii, cand, la trambita arhanghelului, dreptii care nu vor fi murit inca vor fi rapiti in nori”, dupa cuvantul apostolului (1 Tes. 4, 17). In cuvantarea de ramas bun, Domnul spusese ucenicilor: „Ma duc sa va gatesc loc. Si daca Ma voi duce si va voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3). Prin Inaltarea Sa Domnul a deschis omului portile cerului si a facut posibil ca, la sfarsitul veacurilor, faptura indumnezeita sa revina la Creatorul sau.

Apostolii vor fi intuit ceva din aceste taine, auzind cele vestite de solii ceresti, de aceea Luca spune ca ei s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare. Bucuria resimtita de ucenici va fi fost impartasita, la diferite niveluri existentiale, de toate fiintele spirituale, martore ale intrarii lui Iisus in cer, cu trupul Sau indumnezeit. O cantare din Penticostar incearca sa evoce bucuria puterilor netrupesti: „Puterile cele intelegatoare au strigat catre cele mai de sus: Imparatul a toate, trup pamantesc purtand, a venit la noi intru odihna Sa, pe oameni indumnezeind pentru multa milostivire si nemasurata mila”. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca daca ingerii se bucura pentru un pacatos care se pocaieste, asa cum a aratat Iisus in parabola cu drahma cea pierduta (Luca 15, 10), anevoie ne putem inchipui ce bucurie va fi fost cand puterile netrupesti au vazut firea omeneasca patrunzand in cer prin parga sa.

Inaltarea Domnului reprezinta ultima etapa din ciclul Intruparii, ea readucandu-L pe Fiul, purtand trup omenesc, in sanul Sfintei Treimi. Prin ea Hristos este asezat de-a dreapta Tatalui, eveniment pe care il descoperise cu anticipare judecatorilor Sai atunci cand spusese: „De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Puterii” (Matei 26, 64).

Sfantul Ioan Damaschin subliniaza ca prin „dreapta Tatalui” trebuie sa se inteleaga slava Dumnezeirii, in care Fiul salasluieste dinainte de veci si unde Se inalta, dupa Inviere, cu trupul Sau preamarit.

Sederea de-a dreapta mai are insa si o alta semnificatie. Ea arata ca Tatal Ii incredinteaza misiunea de a calauzi lumea spre transfigurarea finala. Sfantul Pavel a afirmat ca Hristos va imparati „pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale”, iar „vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, este moartea” (1 Cor. 15, 25-26), subliniind astfel ca scopul ultim al lucrarii Mantuitorului va fi de a invinge moartea universala, spre a ridica intreaga creatie in circuitul slavei.

Dar formula „de-a dreapta Tatalui”, care traduce in termeni spatiali un mister cu neputinta de inteles in esenta sa, incearca de asemenea sa sugereze corespondenta perfecta existenta intre Fiul si Duhul, aflati din vesnicie in pozitie de reciprocitate fata de Dmnnezeu Tatal. Grigorie Cipriotul a aratat ca intre Fiul si Duhul exista dintotdeauna o relatie bipersonala, pe care sederea de-a dreapta Tatalui o pune pregnant in lumina.

Prin inaltare, Duhul S-a revarsat plenar asupra umanitatii lui Hristos. El insa din vesnicie Se odihnea peste Fiul, odihna care marcheaza inca o legatura intre Persoanele Sfintei Treimi, distincta de cea fiintiala. Inaltarea a constituit raspunsul Tatalui la Jertfa Fiului, caci, asa cum a aratat Sfantul Pavel, Dumnezeu L-a sculat pe Hristos din morti si L-a asezat de-a dreaeta Sa (Efes. 1, 20). Trebuie insa sa se tina seama ca la Inaltare, ca si la Inviere, au contribuit toate Persoanele Sfintei Treimi. Sa nu se uite ca Hristos S-a inaltat la cer si cu de la Sine putere, firea dumnezeiasca revarsand energii sfintitoare asupra omenitatii Sale, pregatita astfel in vederea preamaririi si a patrunderii in locasurile ceresti.

Nu poate fi omisa, de asemenea, nici lucrarea Sfantului Duh, care s-a impletit, fara indoiala, si in acel moment din iconomia mantuirii cu aceea a Fiului. Patrunzand in cer cu trupul Sau preamarit, Hristos ramane in plenitudinea ontica a naturii Sale omenesti. Totusi, este o deosebire neta intre chipul in care, in cursul vietii pamantesti a lui Iisus, firea Sa omeneasca se indumnezeia, sub actiunea sfintitoare a energiilor divine, si indumnezeirea atinsa de aceasta dupa Inviere si mai ales de la Inaltare incoace. Dupa Inaltare, asa cum subliniaza Parintele Staniloae, omenitatea lui Hristos a suferit o amplificare obiectiva, rara a iesi totusi din granitele proprii naturii sale, deoarece El Si-a pastrat intacta si in sanul Sfintei Treimi firea omeneasca transfigurata de har. Mantuitorul inalta astfel faptura, prin mijlocirea umanitatii Sale, pana la Dumnezeu si o introduce in sanul Sfintei Treimi, devenind adevaratul mediator intre creatura si Dumnezeul care a zidit-o, Sfanta Treime – spune Bulgakov – e intoarsa in modul acesta spre lume prin divino-omenitatea Fiului, astfel incat impreuna-lucrarea lui Dumnezeu cu omul nu mai cunoaste hotar.

Desi prin Inaltare Hristos dobandeste deplina preamarire, totusi, se pare ca si in cer jertfa Sa ramane vesnic actuala. In Apocalipsa apare Mielul injunghiat sezand pe tronul lui Dumnezeu; in virtutea Jertfei Sale este EI vrednic sa deschida infricosatoarea carte a istoriei: „Vrednic esti sa iei cartea si sa deschizi pecetile ei, fiindca ai fost injunghiat si ai rascumparat lui Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din toata semintia si limba si poporul si neamul” (Apoc. 5,9).

Simbolul atat de sugestiv al Mielului in junghiat este menit sa dezvaluie oamenilor, intr-un mod metaforic, permanentizarea Jertfei lui Hristos, caci El ramane Arhiereu in veac pana la sfarsitul istoriei. Sfantul Maxim spune ca, chiar si dupa Inaltare, Hristos continua sa sufere pentru pacatele noastre, pentru slabiciunile si caderile noastre, si prin aceasta suferinta le topeste si ne elibereaza de povara. El nu ne mantuieste prin porunca imparateasca, fiindca nici din cer El nu accepta sa ne converteasca prin constrangere; de aceea, Jertfa Sa se prelungeste, sub o forma nesangeroasa, si dincolo de hotarul acestei lumi, lucrand in chip nevazut izbavirea noastra. Desi a biruit moartea, atata timp cat omenirea se va mai afla pe lunga si anevoioasa cale a revenirii la Tatal, Hristos nu va inceta sa sufere pentru rascumpararea ei. El nu Se poate bucura deplin de salasluirea cu firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi atata timp cat mai raman suflete apasate de pacat si care tanjesc dupa mantuire.

Este o mare mangaiere pentru omenirea coplesita de suferinte si incercari de tot felul sa stie ca pe tronul slavei nu se afla un stapan neindurator, ci ca, alaturi de Parintele ceresc, asupra ei vegheaza Mielul jertfit pentru pacatele lumii si neincetand sa patimeasca pentru ea pana la sfarsitul istoriei.

Hristos mantuieste pe om prin prelungirea Jertfei Sale si prin rugaciunile pe care continua sa le inalte acolo in cer, unde Se afla de-a dreapta Tatalui. In modul acesta se desavarseste in transcendent lucrarea Sa arhiereasca, asa cum sublinia Sfantul Pavel cand afirma ca avem „Arhiereu mare, Care a strabatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu” (Evr, 4, 14). Si tot apostolul neamurilor amintea in epistola catre romani ca Hristos Se afla de-a dreapta Tatalui, unde Se roaga pentru noi (Rom. 8, 34). Dupa cum s-a mai accentuat, Insusi Domnul le fagaduise apostolilor ca Se va ruga Tatalui ca sa le trimita pe Mangaietorul, adica pe Duhul cel Sfant (Ioan 14, 16). Aceasta rugaciune inaltata de Fiul in preajma Cincizecimii constituie, dupa Bulgakov, incununarea lucrarii Sale. Evdokimov vede in Inaltarea lui Hristos cea mai desavarsita forma a epiclezei, adica a invocarii Sfantului Duh chemat sa sfinteasca intreaga zidire. Este de presupus de altfel ca si Sfantul Duh Se ruga impreuna cu Fiul pentru ca Tatal sa ingaduie coborarea Sa ipostatica. Duhul va fi trimis de catre Fiul: „Mangaietorul pe care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede” (Ioan 15, 26), dupa cum dezvaluie Iisus la ultima cina. Fiul poseda deci Duhul in plenitudinea Sa, din moment ce Il poate trimite. Pana la Inaltare, Iisus este Hristos, adica Unsul, deoarece Duhul coboara peste natura Sa omeneasca si o sfinteste. Tot ceea ce face este savarsit in impreuna-lucrare cu Sfantul Duh, chiar si dupa Inviere, asa cum marturiseste Sfantul Luca atunci cand spune ca Hristos poruncea apostolilor prin Duhul Sfant (F.A. 1,2). Dar in acea perioada, asa cum subliniaza Bulgakov, desi peste El Se odihnea Duhul Stant, Hristos nu era inca in masura sa-L trimita pe Mangaietorul.

Numai dupa Inaltare, dupa ce Fiul va fi fost preamarit in omenitatea Sa, va dobandi El darul de a trimite Sfantul Duh peste oameni. Preamarirea definitiva a naturii umane din Hristos face de asemenea posibil ca omenirea, al carei cap este, sa-L primeasca pe Duhul. Cand Iisus le-a spus apostolilor: „Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant” (Matei

28, 18), se pare ca a avut in vedere tocmai lucrarea de trimitere a Paradetului. Semnul cel mai evident al preamaririi Sale il va constitui deci trimiterea Sfantului Duh. Numai dupa ce firea omeneasca va fi intrat in cer, implinind astfel impacarea deplina dintre om si Dumnezeu, asa cum subliniaza Sfantul Ioan Hrisostom, va putea cobon Duhul Sfant peste oameni.

Facand posibila coborarea Sfantului Duh, Inaltarea Domnului instaureaza timpul Bisericii, care va lua fiinta o data cu Cincizecimea. Bucuria aratata de apostoli cand s-au reintors la Ierusalim dupa Inaltare vadeste certitudinea lor ca se aflau la inceputul unui nou ev. Inaltarea constituie incununarea liturghiei terestre slujite de Domnul de-a lungul vietii Sale pamantesti si totodata deschiderea unei noi perioade in istoria spirituala a lumii. Ea inseamna inceputul reunificarii creatiei, ce fusese sfasiata prin aparitia pacatului. Sfantul Maxim spune ca Hristos „S-a inaltat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pamantul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile si a aratat firea cea creata ca una de la o extremitate la alta a partilor ei.

Sfantul Pavel rezuma de asemenea, intr-o formula atotcuprinzatoare, ceea ce Inaltarea Domnului a adus pentru intreaga zidire: „Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple” (Efes. 4, 10). Hristos deci, Care – asa cum a subliniat Sfantul Ioan Hrisostom – Se coborase la iad spre a-i elibera pe cei robiti, prin Inaltarea cu trupul Sau indumnezeit S-a suit mai presus decat heruvimii, serafimii si celelalte puteri netrupesti, spre a se aseza pe tronul slavei. El a strabatut astfel toate treptele creatiei, tacand cu putinta ca, la sfarsitul veacurilor, toate cele zidite sa se readune in jurul Creatorului lor.

In sanul Sfintei Treimi, Fiul nu va inceta sa Se roage pentru noi toti si sa incerce necontenit sa ne inalte catre El, dupa cum singur a aratat: „Iar Eu. cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12, 32). Biserica, al carei cap este Hristos si in care saIasluieste Duhul Sfant, impartasind oamenilor viata divina prin mijlocirea Sfintelor Taine, va face astfel posibila inaltarea lor la Dumnezeu. Prin Biserica, Domnul va continua deci opera Sa de mantuire, care va culmina in veacul viitor cu indumnezeirea omului, termenul final al rascumpararii.

Sezand de-a dreapta Tatalui, Hristos asigura deci dainuirea lumii in actualul eon, dupa cum tot El va face posibila, in ziua cea mare, trecerea din istorie in vesnicie, precum si salvarea de la pieire a tot ce a fost zidit spre viata. Sa nu se uite ca, daca dupa Inaltare Hristos continua sa ramana Mielul injunghiat pentru pacatul lumii, El este in acelasi timp si Pantocratorul, care calauzeste toata zidirea spre mantuire. Prin cuvintele: „Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant” (Matei 28, 18), rostite dupa Inviere, El marturiseste ca este stapanul absolut al intregii creatii si in aceasta calitate va reveni spre a judeca viii si mortii si pentru a zidi ceruri noi si pamant nou.

Inaltarea Domnului mai constituie si anticiparea Inaltarii fiecaruia dintre ce ce vor crede in El, caci toti sunt chemati ca, dupa Inviere, sa intre in Imparatie cu trupurile lor duhovnicesti. Sfantul Apostol Pavel spune ca la Parusie cei care vor fi gasiti in viata vor fi rapiti in nori, spre a-L intampina pe Domnul in vazduh (1 Tes. 4, 17).

Va avea deci loc un fenomen similar celui petrecut la Inaltarea Domnului, iar faptul ca, dupa Adormirea sa, Maica Domnului s-a Inaltat cu sfant trupul Sau la cer intareste nadejdea ca toti cei ce cred vor intra cu trupurile lor transfigurate in Imparatia ce va sa vina.

Analiza economico-financiara

Mai 30, 2008


Probabil ca m-am grabit un pic mai mult decat trebuia sau poate nu am acordat atentia de care avea nevoie acestei materii chiar daca toti m-au atentionat si chiar foarte disperat dar eu ca de obicei nu am tinut cont.daca in primul semestru m-am bucurat ca am trecut de ea fara probleme acum lucrurile s-au schimbat un pic .si nici macar un pic nu m-am gandit ca voi pica la acesta.”nu are cum” gandeam eu .dar iata ca nu este asa. si oricat am cautat raspunsul nu l-am gasit.poate ca ma insel.unde, cum , de ce?acestea gandurile au cuprins si serbarea si-a pierdut din sens.si logica mea spune acelasi lucru” da. ok.am picat.dar daca am picat acu inseamna ca primul trebuia picat cu brio. oare unde este greseala?”nu caut acum vinovatii iar daca sunt exista unul singur si acela nu poate fi decat persoana mea.da intr-adevar nu ma grabesc cand vine vorba de rezolvarea prb si cand o fac se intampla doar in ultimele clipe ale examenului si atunci apare dezorientarea si greseala.cred ca sunt singura pers care are nevoie de mai mult timp decat este necesar. si nu degeaba statistica arata ca la toate examenele indiferent de gravitatea lui sunt ultima persoana iesita de la examen.probabil ca ar trebui sa renunt la cele 5-10 verificari si sa am mai multa incredere.probabil ar trebui sa schimb mai multe.si daca , da ,folosesc aceste practici totusi unde este greseala.

oricate s-au intamplat si orice s-ar fi decis am avut incredere in profesori si am in continuare ca vor lua decizia cea mai corecta.si chiar daca a trebuit sa fiu impotriva tuturor colegilor indiferent de injuraturi si indiferent de situatie am fost totdeauna de partea profesorului .am avut si am in continuare incredere dar in momentul in care inainte de evaluarea lucrarii ti se spune ” indiferent ce vei face si cat vei face vei veni si la a doua serbare”(ceea ce a avut dreptate) este si normal sa devina deruta .si culmea este cu aceeasi trairi si aceleasi emotii exitente si la ceilalti colegi (90% aceeasi pricina )gasesti puterea de a te descotorosi de tine insuti si a le oferi umarul si incurajarile de rigoare celor in cauza.sunt invatat cu asa ceva si se pare ca nici acu nu ar fi o prb.sau cred ca numai Dumnezeu stie cu adevarat trairile mele iar o prb ar fi numai daca ar exista si a treia serbare. sper sa nu mai existe niciuna iar daca va mai exista sa fie una cu adevarat dupa licentza.

Moartea cerebrala

Mai 16, 2008

„Moartea cerebrala” reprezinta o sintagma relativ noua, introdusa de medicina pentru a identifica momentul „potrivit” in scopul prevalarii si transplantului de tesuturi si organe, (vezi M.O. din 13 ian. 1998, Legea nr. 2 / 8 ian. 1998).

Moartea cerebrala este descrisa in termeni medicali prin: coma profunda, absenta reflexelor de trunchi cerebral (nu mai raspunde la stimuli), absenta ventilatiei spontane.

Toate aceste aspecte sunt importante, dar nu esentiale.

Avem dovezi clare in care aceasta moarte clinica a inselat aparentele unei morti ireversibile; a fost posibila reluarea spontana a ritmului respirator la unii bolnavi, chiar dupa multi ani.

Totodata femeile insarcinate care au ajuns in moarte cerebrala au dus sarcina la bun sfarsit. Iata cum viata si moartea „si-au dat mana” intr-o lucrare tainica. Moartea ii preda „stafeta” vietii.

Avem inca odata certitudinea ca dragostea invinge moartea. A iubi inseamna a spune unei fiinte „tu nu vei muri” si sa crezi. E strigatul durut, sfasietor al sufletului de mama care nu abdica in fata mortii pana nu are certitudinea ca copilul va trai.

E vorba de o suferinta asumata, de-o jertfa creatoare, de-o lupta castigata doar prin puterea dragostei. Si aceasta iubire jertfelnica isi are originea in insasi dragostea lui Hristos.

Iubirea jertfelnica a persoanelor – treime se reflecta prin fiecare act al nasterii umane, cand mama este pregatita sa se jertfeasca, pentru a aduce pe lume rodul impreuna-lucrarii cu Dumnezeu.

E locul unei experiente „noologice”, solemne, cand omul se lasa in voia Creatorului, consimtindu-si jertfa, din iubire pentru nou-nascut dar si din dragoste pentru Dumnezeu alaturi de care consimte sa „colaboreze” in momentul procrearii.

Un alt exemplu ar fi cel al unei boli rare – rombencefalita acuta – infectie a trunchiului cerebral – care se manifesta cu stop respirator si toate celelalte semne de moarte cerebrala, dar dupa cea 14 zile se vindeca, bolnavul refacandu-se integral.

Alcatuirea certificatului de deces poate fi decisa – in timp

– de interesul transplantologic, de interventia chirurgicala si

nu de evolutia spontana spre moarte.

iti poti tine mama de mana, moartea o poti percepe care pe o prezenta in acel loc, certificatul de deces sa fie lasat pe masa – si totusi parasirea sufletului de trup este incerta.

Interventia omului, din varii motive, in lucrarea tainica a lui Dumnezeu aduce dupa sine consecinte tragice.

Dar cum se simte cel care tocmai a primit inima de la o persoana ce se afla inca in lumea „de aici” si nu in cea „de dincolo”. Acesta usor ar putea sa resimta sentimente de vinovatie, ar putea avea procese de consiinta daca ar realiza ca moartea biologica a donatorului a fost decisa pentru a amana moartea lui.

Vedem asadar ca transplantul ridica probleme sensibile

– intr-o lume in care omul isi doreste sa traiasca cu orice pret

– sfidand pana si randuiala lui Dumnezeu, a carui lucrare era

„buna foarte” (Facere 1.31).

Bioetica crestina accepta transplantul pentru sange si organe duble, cu conditia ca donatorul sa doneze cu buna intentie si din spirit de intrajutorare, fara nici un fel de interes.

Este vorba de dragostea jertfelnica, ce o experiem dupa masura noastra, avandu-l ca model deplin pe Hristos ce se aduce ca, jertfa de buna mireasma” pentru noi.

Moartea cerebrala reprezinta de fapt momentul de o importanta covarsitoare pentru cel in cauza – puterile necreate sunt prezente in acest moment tainic, al despartirii sufletului de trup, cand suferinta devine sihastra, tipatul infundat, lacrima inca neplansa. Rugaciunea celor de la capataiul bolnavului capata valente uriase, fie cea a infirmierei ce ii este in oreaima, a asistentei sau a medicului, pentru sufletul ce urmeaza a se infatisa inaintea lui Dumnezeu si a da socoteala pentru viata lui.

Prin ochii credintei, lucrurile se vad a fi simple si clare. Ramane sa ne masuram doar acest „coeficient de credinta” pentru a intelege mai bine ratiunea lucrurilor.

Pastile – sarbatoarea luminii si a bucuriei in Ortodoxie

Aprilie 27, 2008

Pastile sunt in Ortodoxie „sarbatoarea sarbatorilor”. Daca sarbatoarea este o tasnire de viata dumnezeiasca in creatie si ca atare o tasnire de lumina mai presus de fire, Pastile sunt tasnirea deplina a vietii dumnezeiesti in existenta noastra crestina. Natura noastra omeneasca nu mai e straluminata numai trecator de o raza dumnezeiasca, care arata ca ea nu e de la sine si singura existenta, ci aceasta natura e strabatuta deplin si pentru veci de viata dumnezeirii, e transfigurata, pnevmatizata, ridicata din inlantuirea procesului de corupere continua care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul in iadul tenebrelor.

De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetueaza explozia de bucurie a ucenicilor care au vazut pe Domnul inviat. De aceea credinciosii se saluta cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: „Hristos a inviat!” „Adevarat a inviat!”, pana la Inaltarea Domnului, de cand se saluta cu alta veste tot asa de mare, legata interior de prima: „Hristos s-a inaltat!”, pana la Cincizecime, care anticipeaza Cincizecimea deplina sau umplerea desavarsita a vietii noastre de Duhul Sfant.

Bucuria aceasta are atata entuziasm in ea, incat ea e ca o „sfanta betie”, ca o „betie treaza” de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa. E ca o „betie treaza”, pentru ca e produsa de cea mai autentica dar si cea mai minunata realitate, realitatea neasemanat de frumoasa a vietii vesnice si plenare, mai frumoasa si mai minunata decat si-o poate inchipui orice imaginatie, motiv pentru care Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca ingerii nu pun in functie nici o imaginatie, pentru ca realitatea pe care o vad intrece orice imaginatie.

Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, in urma Pogorarii Duhului Sfant, care parea privitorilor ca o betie (Fapte II, 13), incepuse de la Inviere. Ea caracterizeaza bucuria credinciosilor de la Pasti, care ramane temelia vietii sufletesti a lor in tot cursul vietii pamantesti. Acest entuziasm e produs de impartasirea de „vinul cel nou” al vietii de care a vorbit Hristos inainte de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): „Veniti cu rodul vitei celei noi al dumnezeiestii veselii, in ziua cea vestita a invierii imparatiei lui Hristos sa ne impartasim”.

Femeile mironosite afland de la inger despre Invierea Domnului, alearga „cu frica si cu bucurie mare” sa duca aceasta veste ucenicilor. Justificand bucuria lor, primul cuvant pe care li-l adreseaza Iisus cel inviat la intalnirea cu ele, este: „Bucurati-va!” (Matei XXVIII, 9). De atunci cei ce cred alearga cu aceeasi bucurie debordanta in noaptea Pastilor si in zilele ce urmeaza, vestind tuturor celor pe care ii intalnesc: „Hristos a inviat!”. Bucuria este starea sufleteasca principala pe care a produs-o vestea invierii in cei care stiau ca viata lor sfarseste in moarte. Bucuria aceasta se mentine in crestini continuu, dar se actualizeaza mai ales in noaptea Pastilor.

Femeile mironosite se bucura nu numai pentru ca-l vor vedea iarasi pe invatatorul iubit, ci pentru ca invierea Lui inlatura in general moartea ca sfarsit al vietii noastre, deschizandu-i orizontul eternitatii. Aceasta este si cauza bucuriei noastre din orice timp. In viata noastra, a crestinilor, s-a produs prin Invierea lui Hristos o schimbare radicala, in ea a patruns o lumina nesfirsita, continutul ei a capatat o valoare incomensurabila, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabila.

Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiasca justetea bucuriei de care au fost cuprinse femeile mironosite. El nu le-a indemnat sa se bucure pentru simplul fapt ca vor fi iarasi cu El, ci pentru semnificatia generala noua si plina de fericire pe care o are Invierea Lui pentru cei ce cred in El. Aceasta confirmare a produs-o Hristos de atunci incoace continuu: faptul ca Apostolii au fost in stare sa moara pana la unul pentru marturia Invierii lui Hristos, faptul ca marturia aceasta a produs milioane de mucenici si de sfinti, ca cei credinciosi nu pot gasi sens existentei lor fara aceasta Inviere, e o repetare continua a confirmarii Invierii date de catre Hristos.

Existenta noastra s-a umplut prin Invierea Domnului de bucuria prin excelenta, de o bucurie reala, consistenta si durabila.

Se stie ca pe noi crestinii bucuriile trupesti nu ne satisfac deplin, ca sufletul nu e satisfacut de ele, iar bucuriile sufletesti sunt nedepline, pentru ca noi traim marginile cunoasterii, ale iubirii, ale puritatii sentimentelor noastre.

Bucuria Invierii nu e nici trecatoare, nici nedeplina. E bucuria prin excelenta, pentru ca e bucuria eterna si deplina. De aceea, nimeni nu trebuie sa fie trist in noaptea Invierii. Nimeni nu trebuie sa planga. Caci toate motivele de intristare apar acum fara insemnatate fata de biruirea mortii. De ce sa ne intristam de pricini care ne conduc spre moarte, cand stim acum ca prin moarte trecem la viata vesnica. De aceea Biserica canta in noaptea Invierii: „Cu bucurie unul pre altul sa ne imbratisam: O, Pastile! Izbavirea de intristare”. Iar in cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur din noaptea de Pasti se spune: „Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia pentru toti. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a eliberat pe noi moartea Mantuitorului”.

Si precum inainte de Invierea lui Hristos toate erau tinute intr-o frantura de sens neimplinita, batjocorita, chinuitoare, asa Invierea Lui umple toate de lumina si de bucurie. Caci, cand o singura particica din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Daca pentru o singura faptura – si aceasta este umanitatea lui Hristos – timpul a devenit un timp spre inviere si spre viata de veci, lumina in care e pusa acea faptura e vazuta de toate celelalte si devin o asigurare spre invierea si viata de veci, despre lumina integrala pentru noi toti. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sarbatori, etape ale inaintarii in lumina, ducandu-ne tot mai aproape de marea lumina eshatologica. Mai bine zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii vesnice, al petrecerii vesnice in lumina descoperita a invierii, cum zilele saptamanii, zile inchinate sfintilor care au trait timpul in aceasta lumina a invierii, sunt sarbatori pregatitoare pentru duminica invierii, cum au fost si pentru ei.

Precum bucuria invierii intrece toate bucuriile si copleseste toate tristetile, asa lumina ei intrece toate luminile revelatiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stalp de foc conducea un popor dintr-o robie pamanteasca intr-o libertate pamanteasca exterioara; acolo Moise le facea cunoscuta voia Lui Dumnezeu ascuns in intuneric si simtit in parte doar de el insusi. Aci Dumnezeu insusi, Soarele Hristos ne lumineaza, aratat prin Invierea Sa din morti in mod deplin, si ne conduce spre libertatea si viata deplina a vietii eterne: „In locul stalpului celui de foc a rasarit Soarele dreptatii, in locul lui Moise, Hristos, mantuirea sufletelor noastre”.

S-a spus ca „vestea buna” (Evanghelia) crestina se concentreaza in vestea Invierii lui Hristos, temei al sigurantei ca si noi vom invia. Apostolii si-au vazut misiunea lor in a fi martori ai Invierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur insa ca aceasta veste a fost prin excelenta „vestea buna” nu pentru ca a anuntat invierea unui om simplu; nici n-a intemeiat nadejdea invierii noastre a tuturor pe invierea unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o inviere pentru eternitate si spre plenitudinea vietii in Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan putin deosebit, dar tot relativ, al vietii omenesti obisnuite. Ea a fost vestea prin excelenta buna, pentru ca a anuntat Invierea Celui ce fiind om a fost si Dumnezeu si pentru ca noi inviind, pe temeiul Invierii Lui, ne vom impartasi de viata deplina a umanitatii lui in Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Invierii lui Hristos, au fost in acelasi timp martorii tuturor semnelor si cuvintelor prin care Hristos insusi si-a dovedit dumnezeirea Lui, ca unii ce au stat in preajma Lui „in tot timpul petrecerii Lui intre noi” (Fapte I, 21). Numai o astfel de inviere e o inviere intru plinatatea eterna a vietii noastre si ea intemeiaza bucuria noastra plenara sau coincide cu ea.

Femeile mironosite pleaca de la mormant nu numai cu bucurie, ci si cu „frica mare”. In bucuria lor e prezenta simtirea misterului, simtirea izbucnirii existentei supreme, dumnezeiesti. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obisnuita. Heidegger a deosebit intre „Furcht” ca frica de ceva din lume si „Angst” ca un fel de cutremurare in fata mortii, care pune capat existentei in lume. In bucuria traita de femeile mironosite la vestea invierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea inaintea unui alt plan de existenta. Dar cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o spaima, caci nu era produsa de sentimentul golului, al nefiintei, ci era o cutremurare amestecata cu, bucurie. Invierea lui Hristos e „incepatura altei vieti, vesnice”.

Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existentei noastre, l-au simtit ca un plan al existentei in plenitudine.

Viata crestinului in plenitudinea si deci in bucuria si lumina deplina este o alta viata, la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuata de noi insine, ci de Dumnezeu asupra fiintei noastre, desi ni se cere si noua pregatire si receptivitate pentru aceasta.

Acesta e sensul cuvantului „Pasti”. In Sinaxarul de la utrenia Invierii, Pastile, care se traduc prin cuvantul romanesc „trecere”, sunt asemanate cu „trecerea” de la nefiinta la existenta in actul creatiei de la inceput, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui in tara fagaduintei si cu Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Invierea este ultima „trecere” prefigurata de celelalte. Ea e „trecerea” desavarsita, pentru ca e trecerea noastra de la pamant la cer. Si data fiind domnia mortii, instaurata prin pacat. Invierea e si trecerea definitiva si totala a creatiei de la moarte la viata.

In aceasta ultima trecere sau transcendere se implineste scopul crearii lumii de catre Dumnezeu.

Iata cuvantul Sinaxarului: „Aceasta zi o numim Pasti care inseamna in limba evreiasca trecere. Pentru ca aceasta e ziua in care a adus Dumnezeu la inceput lumea din nefiinta. Intru aceasta zi scotand pe poporul Israel din mainile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Rosie. Tot intru aceasta zi s-a pogorat din cer si s-a salasluit in pantecele Fecioarei. Si acum din pantecele iadului scotand toata firea omeneasca, o a inaltat la ceruri si o a adus la cinstea cea dintai, a nestricaciunii”. Invierea e o transcendere a noastra la plenitudinea vietii in Dumnezeu, deci la investirea ei cu toate lucrarile dumnezeiesti necreate, dar a transcendere la care colaboreaza si ea. Transcenderea existentei noastre din robia pacatului, la o viata deplin pnevmatizata prin indumnezeire s-a facut prin nasterea si invierea umanului in ipostasul divin.

Propriu-zis Hristos insusi e „Pastile”. El e transcenderea, pentru ca in El se produce aceasta, pentru ca in El se preda fiinta noastra in mod deplin lui Dumnezeu prin jertfa. Si ne preda intr-o nevinovatie si blandete asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe cand mielul acela n-a ridicat cu adevarat pacatul lumii pentru ca jertfa lui nu era actul liber al unui om fara pacat si deci n-a putut obtine decat o trecere a fiilor lui Israel din robia pamanteasca la libertate pamanteasca, ca prefigurare a trecerii de la alta robie la alta libertate superioara, Hristos a venit ca Mielul in sensul deplin al cuvantului care ne-a trecut de pe pamant la cer, pentru ca El insusi a facut aceasta trecere pentru Sine ca om: „Hristos, Pastile cele noua, jertfa cea vie jertfita, Mieluselul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”.

In Hristos cel inviat ramane inscrisa jertfa, caci numai prin jertfa Lui s-a facut transcenderea. El ramane Pastile permanent prin excelenta sau trecerea continua, ca sa putem trece si noi in orice timp impreuna cu El in planul invierii si al vietii de veci. Toata existenta noastra si a istoriei este, unita cu Hristos, un Paste, o trecere, de aceea si o jertfa cu Hristos insusi. De aceea, laudand pe Hristos cel inviat, nu uitam sa laudam si Crucea Lui, caci prin ea a infaptuit Hristos trecerea de la moarte la viata si prin ea putem face si noi aceasta trecere: „Cinstitei Crucii Tale ne inchinam Hristoase si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim. Caci cu rana Ta noi toti ne-am vindecat”. Sau: „Facandu-se ca un om, patimeste ca un muritor, si prin patima pe cel muritor il imbraca intru nestricaciune”.

In taria incoruptibilitatii e fructificata taria spirituala a patimirii de buna voie si fara vina. In ordinea spirituala, nevinovatia, blandetea si jertfa Mielului care suporta junghierea, echivaleaza cu puterea leului care invinge moartea. In ordinea spirituala numai Mielul nevinovat si injunghiat ia puterea; numai el este leul care biruieste (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbeste de puterea crucii lui Hristos in saptamana Patimilor, tot asa se vorbeste de ea in sarbatoarea Pastilor: „Cu crucea Ta ai stricat blestemul lemnului, cu ingroparea Ta ai omorat stapanirea mortii”. Crucea continua sa ne lumineze si acum din Hristos, caci ea inseamna blandete, moarte fata de tot ce ne tine inlantuiti de ceea ce ispiteste trupul si dezvolta patimile care ne fac neliberi si ne inchid intr-o existenta a repetitiei lipsita de sens, incheiata prin moartea definitiva.

Datorita crucii acesteia, Hristos n-a putut fi tinut in iad, caci introducea acolo liniste, blandete si nevinovatie, aducea lumina din care emana puterea de leu biruitor. Blandetea si ferma lui daruire de sine ii fac pe cei de acolo sa scape de legaturile dureroase ale pacatului lor si sa se descopere pe ei insisi in adevaratul sens al existentei lor: „Cela ce a dat invierea neamului omenesc, ca un miel spre junghiere s-a adus. Infricosatu-s-au de acesta capeteniile iadului si s-au ridicat portile cele de durere, ca a intrat imparatul slavei, zicand celor din legaturi: „Iesiti!” Si celor din intuneric: „Descoperiti-va!” (Miercuri seara din Saptamana luminata).

In baza puterii Sale, Hristos intra in iad in mod paradoxal ca „jertfit si nejertfit”, ca „jertfa vie”, ca predat cu totul lui Dumnezeu si tocmai de aceea plin de putere dumnezeiasca, ca Miel si ca imparat. Blandetea Lui e cu atat mai biruitoare cu cat este a imparatului: „Mantuitorul meu, vie si nejertfita jertfa, ca un Dumnezeu pe Tine insuti de voie aducadu-Te Tatalui, ai inviat pe Adam impreuna cu tot neamul, sculandu-Te din mormant” (din Canonul din noaptea de Pasti). Sau: „Doamne, cela ce iadul ai pradat si moartea ai calcat, Mantuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu cinstita crucea Ta, miluieste-ne pe noi”. Iadul nu a putut suporta prezenta in el a Mielului jertit, caci in blandetea Lui era puterea dumnezeiasca.

In iubirea maxima manifestata de Hristos pe cruce e atata viata si putere ca prin ea revine la viata nu numai trupul Sau, ci trezeste din moarte sau din paralizie si puterile sufletesti ale celor din iad. Dar aceasta putere a iubirii ce a mers pana la cruce, o actualizeaza Hristos continuu. El pastreaza ranile sale in trupul Sau ca o sursa permanenta a iubirii sale, ca o dovada ca Cel ce a inviat nu e altul decat Cel ce s-a rastignit pentru noi. Daca ar fi altul, invierea Lui si cea viitoare a noastra n-ar avea temeiuri in iubirea Lui si n-am fi pregatiti si noi pentru ea prin iubirea noastra fata de El, trezita de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desavarsire spirituala: „Ranile Tale, Hristoase, care de voie le-ai rabdat pentru noi, le-ai aratat ucenicilor Tai, punandu-le marturie slavitei invierii Tale” (la Utrenia din duminica Tomii).

Prin pipairea ranilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestata in rastignire a fost asa de mare, ca prin ea a inviat si ne va invia si pe noi, caci o asemenea iubire nu putea fi decat iubire dumnezeiasca. Numai in sensul ca iubirea maxima, iubirea adevarata este iubire dumnezeiasca se adevereste adagiul: „Iubirea in veci nu moare”.

Iubirea nevinovata a Mielului striga in urechile sufletelor amortite ale celor din iad ca un racnet de leu trecandu-i in imparatia Sa: „Desteptat-ai dupa ce ai adormit, pe cei morti din veac, imparateste ca un leu racnind in iad”.

Viata invierii este viata plinatatii si deci a luminii depline si aceasta calitate o are pentru ca este o viata de participare neimputinata la viata lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumarii trupului si invierii lui in ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul. Propriu-zis asumarea naturii noastre in Dumnezeu-Cuvantul trebuia sa ajunga la Inviere.

Sarbatoarea Pastilor in Biserica Ortodoxa da expresie acestei bucurii si lumini nemarginite, izbucnite in existenta omeneasca odata cu tasnirea orizontului vietii dumnezeiesti in ea. Caci prin aceasta viata crestinilor e inaltata la plenitudine si eternitate in Dumnezeul devenit om, la impartasirea de viata nelimitata si transcendenta a lui Dumnezeu, revarsata din ipostasul Cuvantului.

Nu exista imn pascal care sa nu dea expresie acestei bucurii, nascuta din incredintarea izbucnirii plinatatii de lumina si de existenta in viata noastra pamanteasca: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa”, proclama preotul inconjurand tetrapodul, mai bine-zis Evanghelia asezata pe el ca simbol al lui Hristos si tamaindu-l dupa ce a inceput slujba Invierii cu lauda adusa Sfintei Treimi, care a savarsit intreaga aceasta opera.

Iar primul imn pe care-l canta Biserica in aceasta noapte, la slujba care incepe odata cu trecerea noptii din miezul ei, este un indemn adresat nu insilor singulari, ci obstii credinciosilor sa se deschida luminii aduse de Invierea lui Hristos, prin trecerea virtuala a intregii noastre creatii de la moarte la viata si de la pamant la cer: „Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Lumina invierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la rasarit pana la apus descoperind pentru o clipa ce inseamna a zace in intuneric, ci o lumina statornica, de o adancime necuprinsa care descopera cele de sus si cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme: „Acum s-a umplut de lumina si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru care s-a intarit”. S-a descoperit destinatia noastra, a credinciosilor pentru viata eterna in Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii care vrea sa se uneasca cu noi pentru veci s-a descoperit destinatia trupurilor, care se descompun, spre participarea la slava noastra in Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace si drum de desavirsire si de pregatire a crestinilor spre viata eterna. intru invierea lui Hristos, odata cu natura omeneasca s-a intarit, intr-o vesnica incoruptibilitate, intreaga natura.

Viata invierii, care s-a ridicat din mormant, mai bine-zis Iisus insusi caci viata adevarata e totdeauna o persoana, e un izvor al incoruptibilitatii noastre. Viata Invierii lui Iisus e ca o apa din care adapandu-ne intretinem viata noastra pentru veci, spre deosebire de apa care, prin lovitura de toiag a lui Moise, izvorand din piatra, intretinea numai viata trupului pentru scurt timp. Persoana in general e un izvor viu de viata pentru alte persoane. Dar persoana lui Hristos, persoana divina dar ea insasi si persoana umana nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapa, adapa in veci si pentru veci si persoanele noastre: „Veniti sa bem bautura noua, nu din piatra seaca facuta cu minuni, ci din izvorul nestricaciunii, din Hristos cel ce a izvorit din mormant, intru care ne intarim”.

A bea dintr-o persoana inseamna a fi intr-o comuniune cu ea, asa cum a bea din natura, din piatra, inseamna a fi intr-o comunicare cu natura. Iar cu natura nu poate comunica decat trupul, nu persoana ca intreg. A bea din Persoana lui Hristos inseamna a fi in comuniune cu un izvor de putere spirituala infinita, care a facut si trupul pe care l-a luat incoruptibil si poate invia la o stare de incoruptibilitate eterna si trupul celor ce sunt in comuniune cu Ea.

Trupul inviat al lui Hristos e pnevmatizat sub forta spiritului Sau indumnezeit, prin gradul dumnezeiesc al puterii obtinute de el, iar aceasta stare de pnevmatizare il spiritualizeaza in asa masura incat nu mai e experiat ca un obiect impenetrabil, ci primit ca un continut al subiectului Sau, fluid si penetrant, capabil sa se interiorizeze celorlalte subiecte, impreuna cu subiectul Lui spiritual propriu-zis: „Hristos reaprinde trupul Sau ca pe un sfesnic de lumina Sa dumnezeiasca”, spune Sfantul Maxim Marturisitor. Trupul lui Hristos devine luminos ca si dumnezeirea lui, sau ca si subiectul dumnezeiesc si indumnezeit al lui Hristos.

Ideea pancomuniunii universale in Hristos cel inviat o exprima Sfantul Atanasie astfel : „Cuvantul, prin care si in care au fost create toate lucrurile, conduce din nou creatiunea intreaga, care parasise miscarea ce i-a fost data si o recompune si o readuna. Diviziunile aparute in creatiune prin separarea elementelor, care erau destinate sa mentina creatiunea ca un tot si sa n-o lase sa se imparta, au fost depasite in Hristos si puterea unificatoare realizata in El exercita o forta de unificare in toata creatiunea.. Prin moartea si Invierea Sa a indepartat separarea dintre rai si lumea aparuta dupa cadere si ne-a deschis noua raiul interzis, pentru ca El insusi se intoarce dupa Inviere pe pamant si arata ca raiul si pamantul sunt una. Prin inaltarea la cer uneste cerul cu pamantul si ridica trupul nostru omenesc asumat de El si alcatuit din aceeasi esenta ca si al nostru. Ridicandu-se cu sufletul si cu trupul deasupra cetelor ingeresti, a restabilit uniunea intre lumea noastra sensibila si inteligibila si armonia creatiunii intregi”.

Toate au fost puse in lumina deplina a scopului lor prin Inviere. Prin ea a inceput raiul comuniunii eterne si depline intre noi crestinii si Dumnezeu si intreolalta. De aceea toate lauda acum in mod constient, sau fara sa-si dea seama, pe Hristos: „Luminatu-s-au toate cu Invierea Ta, Doamne, si raiul iarasi s-a deschis si toarta zidirea laudandu-Te, cantare Tie aducem totdeauna”.

Cantarea bisericeasca prezinta experienta acestui inceput de pan-comuniune deplina, ca o pornire a credinciosilor de a se imbratisa, de a privi ca frati si pe dusmani si de a ierta: „Ziua invierii, sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam, sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru Inviere”. Transparenta vrituala a trupurilor, corespunzand transparentei incepatoare a sufletelor, implica o totala intimitate si familiaritate.

In aceasta inferioritate si familiaritate reciproca, fluida si profunda a persoanelor, care are ca subiect central pe Hristos, acesta nu e numai izvorul apeil vii a unei existente intinerite, vesnic nevestejite in bogatia si in noutatea ei continua si inepuizabila, ci si izvorul care lumineaza toata realitatea aceasta a pan-comuniunii totale. In acest tot al pan-comuniunii personale e o lumina solidara cu curatia, cu sfintenia, cu transparenta si cu sinceritatea ei. Unde nu e curatie in relatii, nu e nici comuniune deplina, nici lumina deplinei descoperiri reciproce. Hristos e lumina ce se descopere deplin, in profunzimea neajunsa a calitatii de cauza creatoare si sustinatoare a vietii tuturor, pentru ca din el izvoraste curatia iubirii atotgeneroase fata de toate.

Aceasta sfintenie a comuniunii totale incepatoare, care tasneste prin Invierea lui Hristos, umple pe adevaratii crestini in miezul noptii in care se produce, de o ambianta de sfintenie, de limpezime, de transparenta si de apropiere, a caror expresie totala e o pace mai presus de fire intre toate. Cerul patrunde cu lumina lui infinita toata firea facand-o proaspata ca la inceput, dandu-i stralucire de sarbatoare: „Cat este de sfintita cu adevarat si mult praznuita si stralucita aceasta noapte de mantuire, mai inainte vestitoare a zilei celei purtatoare de lumina a invierii, intru care lumina cea fara de ani din mormant tuturor a stralucit”.

Sarbatoarea e simtita ca o totala transcendere realizata de creatie in Hristos cel inviat. Transcenderea pe care Biserica o numeste Pasti e traita intr-o negraita bucurie, intr-o bucurie de copii nevinovati si zburdalnici. Biserica exprima aceasta transcendere intr-o insirare de atribute care ar vrea sa fie fara sfarsit pentru ca sunt cu neputinta de cuprins si de exprimat, si prin care incearca sa exprime negraita stare cu totul noua in care ea transforma firea: „Pastile cele sfintite astazi noua s-au aratat, Pastile cele noua si sfinte, Pastile cele de taina, Pastile cele preacinstite, Pastile, Hristos Mantuitorul, Pastile cele fara prihana, Pastile cele mari, Pastile credinciosilor, Pastile care au deschis noua usile raiului, Pastile cele ce sfintesc pe toti credinciosii”.

Am vazut ca Sfantul Maxim Marturisitorul a inteles trupul inviat al Domnului ca un sfesnic spiritualizat din care lumineaza dumnezeirea Lui in mod neimpiedicat. Cantarea bisericeasca vede in trupul inviat al Domnului o oglinda a dumnezeirii Lui. Ea scoate pe langa aceea in evidenta faptul ca aceasta stare si functiune a trupului este cea mai inalta treapta la care este ridicat el. Ea este treapta eshatologica la care vor fi ridicate trupurile noastre. Trupul lui Hristos este parga acestei trepte eshatologice culminante a trupurilor noastre.

In Hristos culmineaza lumina la care se vor ridica adevaratii crestini prin stradanii continue. Tot intunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos lumina lumii. Daca mai ramane un iad, el nu mai proiecteaza asupra lumii nici un fel de intuneric, de lipsa de sens. Legaturile lui cu lumea au fost taiate. Desigur e vorba de lumea vazuta de cei ce cred in Invierea lui Hristos.

Lumina neinserata care iradiaza din trupul lui Hristos nu e o lumina impersonala, ci lumina Persoanei supreme, deci si caldura dragostei supreme a lui Dumnezeu adus aproape crestinilor credinciosi si comunicata lor, intrucat aceasta Persoana s-a facut si ramane in veci si om: „Inchinaciune de seara aducem Tie, luminii neinserate, care la sfarsitul veacurilor, ca intr-o oglinda prin trup ai stralucit lumii si pana la iad te-ai pogorat si intunericul cel de acolo l-ai stricat si lumina invierii neamurilor ai aratat, Datatorule de lumina, Doamne, slava Tie” (Miercuri seara in Saptamana luminata).

Lamuriri de mare pret cu privire la trupul inviat al Domnului dau cantarile din Duminica Tomii. Acesta pipaie urmele ranilor din coasta Lui, ceea ce dovedeste ca trupul e mentinut in veci. Dar trupul acesta e arzator ca focul si numai condescendenta Domnului il apara pe Toma sa nu se arda la atingerea lui. Focul curatiei, al iubirii si al bogatiei spirituale a sufletului lui Hristos, plin de Duhul Sfant al dumnezeirii Sale, ridica la stare de foc si de lumina si trupurile noastre. Daca lumina de pe fata lui Moise era atat de orbitoare ca nu putea fi privita de evrei si de aceea Moise trebuia sa umble cu fata acoperita de un zabranic (II Cor. III, 13), daca lumina fetii lui Hristos pe muntele Tabor stralucea ca soarele si a umplut de spaima pe cei trei ucenici (Marcu IX, 6 ; Luca IX, 34), cu cat mai orbitoare nu trebuie sa fi fost lumina trupului inviat al lui Hristos? Dar mana lui Toma, fiind aparata de ocrotirea dumnezeiasca ca sa nu se arda, a simtit totusi in ea puterea dumnezeiasca din trupul Lui: „Cine a pazit atunci mana ucenicului nearsa, cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei indrazneala de a putut pipai osul cel de vapaie? Cu adevarat ceea ce a pipait. Ca de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipai ea patimile cele ce-au clatinat cele de sus si cele de jos?” (Sambata in Saptamana luminata).

Toma a crezut prin adeverirea ce i-o dadeau ranile trupului ca Hristos insusi a inviat cu trupul. Dar a crezut ca a inviat Hristos, nu simplu pentru ca a pipait un trup ca al nostru. Caci in acest caz ar fi putut socoti ca Hristos n-a inviat cu adevarat, ci a revenit la viata pamanteasca, sau poate n-a murit. Ci a crezut si pentru ca a simtit trupul lui Hristos plin de puterea Duhului. Toma a simtit cu mana sa firea indoita a Mantuitorului: „Iar el simtind cu mana sa firea Ta indoita, plin de frica a strigat catre Tine: Domnul meu si Dumnezeul meu, slava Tie!” (Vecernia din sambata Saptamanii luminate) Toma a simtit in toata firea sa un cutremur la pipairea coastei lui Hristos. Caci prin ea a simtit nu numai caldura omeneasca a coastei, ci si lucrarea dumnezeiasca manifestata prin ea, cu mult mai mult decat a simtit aceasta putere femeia care suferea de curgerea sangelui: „Cu frica mana pnandu-si Toma in coasta Ta cea de viata aducatoare, Hristoase, tremurand a simtit, Mantuitorule, indata indoita lucrare a celor doua firi, care intru tine sunt unite fara amestecare si cu credinta a strigat zicand: Tu esti Domnul cel preainaltat, Dumnezeul Parintilor si al nostru, slava Tie!” (Utrenia din Duminica Tomii).

Astfel Toma cunoaste pe Dumnezeu, inviat ca om, nu numai cu ochii, ci si cu pipairea. El a adaos la marturia si la predica apostolica un temei nou, o experienta noua a dumnezeirii lui Hristos cel inviat: „Iscodirea ta, Tomo, vistierie ascunsa ne deschizi noua, ca teologhisind cu limba cea de Dumnezeu purtata, laudati-L, ziceai, pe Hristos si-L preainaltati intru toti vecii”. Sau: „Bogatie scotand din vistieria cea nefurata, din dumnezeiasca coasta Ta cea impunsa cu sulita, Facatorule de bine, de intelepciune si de cunostinta umple lumea Geamanul”.

Trupul inviat al Domnului tine de un plan transcendent planului nostru de traire. Dar pentru cei ale caror simturi sunt inaltate prin energia Duhului Sfaint, datorita credintei, aceasta transcendenta nu e sesizabila numai prin simturi ca o realitate exterioara, ci e intrata in comunicare cu fiinta lor. Caci are fluiditatea spiritualitatii si iradierea iubirii maxime. Acest trup e transcendent numai in sensul ca e o realitate din planul Duhului si ni se cere o ridicare la starea de induhovnicire, care e tinta noastra, pentru ca astfel nu numai sa stim de El prin credinta, ci sa ne si unim cu el in mod simtit. Aceasta e impartasirea mai adevarata de el in lumina viitoare neinserata, de care vorbeste Liturghia ortodoxa. Aceasta e nu numai Botezul in Duhul Sfaint si in foc, ci comuniunea in foc si in lumina a tuturor cu Hristos in imparatia cerului, unde dreptii vor straluci ca soarele in lumina fetii lui (Matei XIII, 43). De aceasta comuniune s-au impartasit Apostolii si ea le-a dat putere sa umple totul de focul lui Hristos (Luca XII, 49) si sa fie martori ai Invierii Lui paina la moarte.

Vinerea Mare, ziua rastignirii

Aprilie 26, 2008


Ultima vineri din Postul Mare este numita Vinerea Pastilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagra, Vinerea Seaca sau Vinerea Mare. Conotatiile legate de aceste denumiri sunt date de ceea ce se intampla in aceasta zi: se numeste Vinerea Pastilor, pentru ca este ultima vineri dinaintea Pastelui; Vinerea Patimilor, deoarece in aceasta zi a patimit si a fost rastignit Iisus Hristos; Vinerea Seaca, pentru ca cei mai multi romani au obiceiul de a posti post negru. Adica nu mananca si nu beau nimic toata ziua. Mai este numita Vinerea Mare pentru ca este ultima vineri din Saptamana Mare.

Scoaterea Epitafului

In Sfanta si Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor si Mantuitoarelor si infricosatoarelor Patimi ale Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos: scuiparile, lovirile peste fata, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfira, trestia, buretele, otetul, piroanele, sulita si, inainte de toate, crucea si moartea pe care le-a primit de bunavoie pentru noi. Se mai face pomenire de marturisirea mantuitoare facuta pe cruce de talharul recunoscator, care a fost rastignit impreuna cu El. Patimile Mantuitorului impun, de asemenea, o serie de slujbe speciale, deosebit de impresionante. Slujbele din aceasta zi cuprind: Denia de Joi seara (in timpul careia se citesc „cele douasprezece Evanghelii” care vorbesc despre Patimirile Domnului), Ceasurile imparatesti (de vineri dimineata), Vecernia (in timpul careia se face si „Punerea in mormant” sau scoaterea Epitafului in mijlocul bisericii, spre inchinare) si Pavecernita. Este o zi aliturgica in bisericile ortodoxe, o zi in care, in respectul fata de Patimile Domnului, nu se oficiaza Sfanta Liturghie. Slujbele incep cu Ceasurile imparatesti, care se citesc doar in ajunurile marilor sarbatori (Craciun, Boboteaza etc.). Dupa Ceasurile imparatesti se face Vecernia zilei urmatoare, in timpul careia, intr-un anumit moment, numit Stihoavna, se scoate Sfantul Aer sau Sfantul Epitaf – o bucata de panza pe care este zugravita pogorarea in mormant a Mantuitorului. Sfantul Epitaf, asezat pe o masa in mijlocul bisericii, in fata crucii, sta inconjurat de lumanari si cu Evanghelia deasupra. Credinciosii trec prin fata lui, ingenuncheaza de trei ori si saruta picioarele Mantuitorului. Apoi credinciosii trec pe sub aceasta masa pe care este asezat Sfantul Aer, reflectand in plan simbolic pogorarea in mormant.

Toate cantarile din Vinerea Patimilor arata rautatile pacatului lumii cazute in pacat: tradarea lui Iuda, frica prea mare a ucenicilor si lepadarea lui Petru, rautatea si viclenia carturarilor si fariseilor, lasitatea si nedreptatea lui Pontiu Pilat, violenta soldatilor, ratacirea si nerecunostinta multimilor, obraznicia talharului nepocait si nepasarea sau indiferenta multora carora Iisus le-a facut mult bine.

Prohodul Domnului

Inspre seara, dupa spovedirea credinciosilor – doar cazurile speciale se pot spovedi astazi: bolnavii, femeile insarcinate etc. -, se oficiaza Denia Sambetei celei Mari. Dupa Psalmii Utreniei, soborul de preoti iese in mijlocul bisericii, in fata Sfantului Epitaf. Se oficiaza Prohodul Domnului, poate cea mai grava, solemna si patetica slujba a ortodoxiei. Credincios ii, cu lumanari in maini, asculta cum soborul citeste cateva stihuri in care este vorba despre moartea Mantuitorului, despre pogorarea Sa in iad si in care se anunta Invierea.

La sfarsitul acestei Denii, preotii iau Sfantul Epitaf si, urmati de credinciosi, inconjoara de trei ori biserica, cu lumanari aprinse in maini. Dupa aceasta, se intra iarasi in biserica. In timp ce preotii tin ridicat Epitaful la intrarea in biserica, credinciosii trec pe sub el, atingandu-l cu mana. La sfarsitul slujbei, se mai oficiaza doua cantari si se citeste o Evanghelie, dupa care credinciosii se retrag, cu lumanarile in maini, catre case.

TAINA CRESTINISMULUI

„Cu moartea pe moarte calcand”

„Hristos trece prin moarte „cu moartea pe moarte calcand” si, cand Inviaza, nu mai revine in lumea aceasta, ci trece deja cu sufletul si trupul in viata vesnica din Imparatia cerurilor.

Hristos Se mai arata dupa Inviere de cateva ori, ca sa certifice ca Invierea Sa este reala, dar viata Lui nu mai este existenta biologica din lumea aceasta. Moartea si Invierea lui Hristos concentreaza in ele taina crestinismului care nu este simpla morala, nu este o doctrina filosofica, ci este taina vietii vesnice daruita oamenilor incepand inca din lumea aceasta.

De aceea, fara Sarbatoarea Sfintelor Pasti, crestinismul nu ramane decat o morala filosofica. Crestinismul este in primul rand viata in Hristos Cel Rastignit si Inviat. Sa rugam pe Hristos- Domnul ca in ziua Sfintelor Pasti sa cantam asa cum Biserica lui Hristos, inca din secolul al IV-lea marturiseste folosindu-se de cuvintele Sfantului Grigore Teologul: „Ieri m-am rastignit impreuna cu Tine, Hristoase, astazi Inviez impreuna cu Tine”.

Prin participarea la slujbele din Saptamana aceasta Sfanta si Mare a Pastilor, prin ascultarea Evangheliilor Patimirilor, prin participarea la slujba Prohodului Domnului, ne-am rastignit duhovniceste impreuna cu Hristos si ne-am ingropat duhovniceste impreuna cu El, iar in noaptea urmatoare, la miezul noptii, sufletul nostru se umple de bucuria Invierii Lui”.

P.F. Daniel, „Foamne si sete dupa Dumnezeu – intelesul si folosul postului”, Editura Basilica, 2008

PATIMILE

Suferinte divine

Patimile sau Patimirile Domnului sunt numite sfinte, mantuitoare si infricosatoare. Ele sunt sfinte, pentru ca Cel ce sufera, Iisus Hristos este nevinovat. Sunt mantuitoare, deoarece, indurand aceste Patimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatal. Patimile sau Patimirile sunt infricosatoare, pentru ca Cel ce patimeste in trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic si smerit, Cel fara de pacate, de bunavoie ia asupra Sa urmarea pacatelor lumii cazute. „Fiecare madular al Sfantului Tau trup a rabdat ocara pentru noi: capul a rabdat spini, fata, scuipari; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea otetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele paganesti; spatele, biciuri si mana, trestie; intinsorile a tot trupul pe cruce, si cuie, incheieturile si coasta, sulita. Cel ce ai patimit pentru noi, si ne-ai mantuit pe noi de patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de noi, si ne-ai inaltat, Atotputernice Mantuitorule, miluieste-ne pe noi” se canta in acesta seara la Denie.

Duminica Floriilor

Aprilie 20, 2008

Duminica Floriilor este primul praznic imparatesc, cu data schimbatoare, din cursul anului bisericesc. Este sarbatoarea care ne aminteste intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim, inainte de Patimi.

Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din sec. IV: Sf. Epifanie, ii atribuie doua predici, iar pelerina apuseana Egeria (sau Etheria), descrie modul cum se sarbatorea aceasta duminica la Ierusalim spre sfarsitul secolului IV.

In vechime, Duminica Floriilor era numita si Duminica aspirantilor sau a candidatilor la botez, pentru ca in aceasta zi catehumenii mergeau cu totii, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere sa fie admisi la botez, iar acesta le dadea sa invete Simbolul credin­tei. Se mai numea si Duminica gratierilor, pentru ca, in cinstea ei impa­ratii acordau gratieri. Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. IV de catre pelerina Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, se aduc in biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvantate si impartite cre­dinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multi­mile au intampinat pe Domnul la intrarea Sa triumfala in Ierusalim si pe care noi le purtam in maini ca semn al biruintei impotriva mortii.

Potrivit traditiei, atat la Bizant, cat si la curtile domnesti din Tarile Ro­manesti, sarbatoarea Floriilor se praznuia cu multa solemnitate. Luau parte imparatii (domnii) cu demnitarii lor, carora li se imparteau faclii aprinse ca si la Pasti.

In seara acestei duminici incep in biserici frumoa­sele slujbe ale deniilor din saptamana Sfintelor Patimi. Tot in aceasta zi isi serbeaza onomastica cei care au nume de flori. Potrivit statisticilor existente la nivel national, peste 1.385.000 de crestini romani isi serbeaza ziua numelui, dintre care peste 623.000 sunt barbati si peste 762.000 sunt femei.

Obiceiuri de Florii

Profesorul Ion Ghinoiu aminteste ca in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex, structurat dupa modelul colindelor, dedicat unei zeitati a vegetatiei numita Lazar sau Lazarica. Obiceiul a fost atestat numai in sudul tarii: Muntenia si Dobrogea. Totusi, acesta este circumscris intr-un areal sud-est european mai larg, ceea ce i-a determinat pe folcloristi sa-l ataseze unui stravechi strat cultural traco-elen.

Conform cercetarilor prof. Ion Ghinoiu, una dintre fete, participanta la ceremonial (de mentionat ca obiceiul era practicat numai de catre fete), numita Lazarita, se imbraca mireasa. Aceasta, impreuna cu alte fete cu care formeaza o mica ceata, colinda in fata ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Un text dobrogean, probabil foarte vechi, completeaza scenariul ritual al mortii si inmormantarii cu invierea si prefacerea lui Lazar in flori, moment culminant marcat, printr-o hora de veselie a colindatoarelor. Ovidiu Birlea este surprins de felul cum un text folcloric care nu beneficiaza de nici o descriere etnografica reda un ritual atat de complex: moartea violenta, scalda rituala, care aduce cu sine prosperitatea vegetatiei sau, si mai direct, invierea si transformarea eroului in vegetatie luxurianta si, in final, bucuria marcata de hora colindatoarelor.

Ramurile de salcie din aceasta zi, intruchipeaza simbolul castitatii si al renasterii anuale a vegetatiei, un substitut fitomorf al zeitei Flora, dar si ramurile cu care a fost intampinat Iisus la intrarea sa in Ierusalim.

Pentru buna desfasurare a sarbatorii Floriilor, cu o zi inainte se strang ramuri de salcie inmugurita, se leaga in snopi si se duc la biserica pentru a fi sfintite de preot. Dupa sfintire ramurile numite „matisori” sunt luate acasa de catre credinciosi pentru a impodobi cu ele icoanele, usile ferestrele, intrarile in grajduri sau pentru a le pune la fantani si la stresinile caselor. Femeile mai obisnuiesc si astazi sa le infiga pe straturile proaspat semanate, sa le puna in hrana animalelor sau sa le aseze pe morminte.

Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an fiind folosite la tamaduirea diferitelor boli. In scopuri profilactice, oamenii se incing cu „matisorii” sfintiti, pentru a nu-i durea mijlocul. De Alexii, cand se scot stupii de la iernat, bucovinenii aseaza pe buduroaie manunchiuri de „matisori” pentru a-i purifica si pentru a-i incarca de mana. „Matisorii” sunt folositi, insa, si in vraji sau descantece. Ramurile pastrate la icoane se pun pe foc vara, in momentul in care incepe vreo furtuna, sau se arunca in curte cand incepe sa bata grindina.

Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre dragoste

Aprilie 7, 2008

Izvorul si coroana virtutilor

1. Iubirea este semnul deosebitor al crestinului. Cea mai insemnata particularitate a moralei crestine este dragostea. Ea este regula crestinismului desavarsit, definitia cea mai exacta a lui, implinirea intregii legi, „Legea si Proorocii”. Ea face pe omul adevarat si arata pe ucenicul lui Hristos. E radacina si coroana tuturor virtutilor, conditionandu-Ie, dandu-le consistenta si valoare. E un izvor care devine fluviu prin roadele sale. Cele cinci fecioare neintelepte fusesera impodobite cu toate virtutile, inclusiv fecioria, cea mai stralucitoare dintre ele; dar neavand in candela untdelemnul faptelor iubirii, au fost lasate afara de imparatie.

2. Iubirea, cea mai mare minune. Fara dragoste, nici minunile n-au valoare. Apostolul Petru, stralucit prin minuni si fapte, datoreste renumele sau numai acestora din urma. La fel stau lucrurile si cu toti ceilalti Apostoli. Si pe buna dreptate, caci minunile infaptuite prin oameni sunt daruri de sus, pe cand faptele iubirii sunt rezultatul ravnei omenesti. Pe cel bun il deosebesc nu atat darurile primite de sus, cat mai ales faptele bune ale silintelor sale. De aceea, nu prin darul facerii de minuni, ci prin iubire se cunosc ucenicii Domnului (Ioan XIII. 35). Fiind ea prezenta, nimic din filozofie nu lipseste celui ce a castigat-o, ci o are intreaga, universala, deplina, dupa cum lipsind ea, omul este pustiu de orice bine. Daca e vorba numai de minuni, apoi Iuda, apostolul tradator, avea darul de a izgoni demonii, dar neavand iubire, s-a pierdut. Se intalnesc de asemenea cazuri in Vechiul Testament, cand harul a lucrat adesea prin persoane nevrednice, pentru binele altora. Balaam si Faraon n-aveau nici credinta, nici virtute, dar s-au facut instrumentul harului, pentru folosul oamenilor.

Iubirea este deci totul. Precum cineva, chiar de ar fi imbracat in aur de sus pana jos, nu este recunoscut ca imparat, daca n-are diadema imparateasca, tot asa iubirea e pecetea care autentifica toate valorile si virtutile.

Pana si iubirea de Dumnezeu tot prin iubirea semenilor se adevereste. Dupa cum sufletul fara trup si trupul fara suflet nu formeaza omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste fata de Dumnezeu daca nu este insotita de dragoste fata de aproapele. Hristos insusi a spus ca semnul adevaratei iubiri este iubirea aproapelui.

3. Lucrarile iubirii. Dragostea este plina de puteri si bogatii, ca un pamant aurifer. E un izvor. Apa izvorului savarseste multe binefaceri: astampara setea omului si arsita pamantului. Fara ea nu se poate ridica nici o zidire. Tot asa si lucrarile iubirii sunt multe. Ele se refera pe de o parte la indepartarea de cele rele, caci zice Apostolul Pavel: „Dragostea nu lucreaza raul”, iar pe de alta la savarsirea binelui, caci zice: „implinirea Legii este dragoste” (Romani XIII, 10).

a) Convertirea pasiunilor. Asa, de pilda, face pe cel fricos indraznet, pe cel aspru bland, pe cel desfranat, stapanit. Chiar de ar fi cineva mai salbatic decat o fiara, prin iubire devine mai bland ca o oaie: „Cine era mai aspru si mai fioros ca Saul? Cu toate acestea, cand fiica lui a slobozit pe dusman, nici un cuvant suparator nu i-a adresat. Si cel ce a ucis pe toti preotii pentru David, vazand pe fiica sa slobozindu-l pe acesta din casa, nici macar un cuvant de amaraciune impotriva ei n-a rostit, o asemenea inselaciune fiind totusi indreptata impotriva lui. EI s-a purtat astfel, pentru ca era stapanit de cel mai puternic frau al dragostei.

b) Perseverenta si progresivitate. Dupa ce l-a slobozit de patimi, iubirea inalta pe om din virtute in virtute, pana la cele mai alese stari. Face aceasta cu rabdare si intelepciune, plecand de la cele mai usoare spre cele mai grele, asa cum unuia care vrea sa vada palatul imparatesc i se arata mai intai exteriorul si apoi interiorul Mai toate virtutile celeilalte: postul, infranarea, privegherea, etc., sunt pandite ori insotite de suferinte si umbriri. Numai dragostea nu are nici o suferinta. Ca o albina harnica aduna de peste tot nectarul celor bune si-l strange in sufletul celui ce iubeste. Dragostea este creatorul virtutii. Ea da putinta omului sa traiasca pe pamant ca-n cer, tihnit, cu fruntea impodobita de mii de cununi. Nici invidia, nici mania, nici rautatea, nici trufia nici placerile vinovate nu tulbura sufletul sau. Dupa cum nu si-ar face lui insusi nici un rau, tot asa nu va face nici aproapelui sau. Astfel fiind, cu el va calatori pe pamant Arhanghelul Gavriil.

Iubirea este astfel „un mare invatator, in stare sa intoarca pe oameni din ratacire, sa le schimbe felul de viata, din pietre sa-i faca oameni”. E inalta si dupa scopurile spre care conduce si dupa mijloacele si metodele pe care le intrebuinteaza.

c) Dragostea e atotputernica. Uneori isi savarseste lucrarile fara sa schimbe natura lucrurilor. Prin acelasi suflet timid face, bunaoara, vitejii mari. Ca si cum cineva ar face o sabie de plumb sa taie ca una de fier, fara insa a o face fier, ci ramanand in natura ei de plumb.

Alte ori schimba de-a dreptul firea lucrurilor, prefacand in lucruri bune pe toate ce!e ce se ating de ea. Pe cele anevoioase Ie face usoare si lesnicioase. A da, este nesuferit, dragostea insa preface aceasta in bucurie. A lua bunurile altora, pare ceva placut; dragostea nu ingaduie, insa, ca aceasta sa se arate ca ceva placut, ci pregateste sufletul sa fuga de o asemenea fapta, ca de ceva cu neputinta de suferit. Si iarasi: barfeala pare tuturor oamenilor ca ceva care face multa placere; dragostea insa hotaraste ca o asemenea fapta este amara, iar vorbirea de bine, desfatatoare. Lacrimile iubirii sunt mai dulci ca rasul si voia buna.

d) Dragostea sfinteste. Faptele dragostei tin pe Sfantul Duh in noi, iubirea constituind deci izvorul sfinteniei. Ca incununare a actiunii sale si ca cea mai inalta rasplata in acelasi timp, ea singura poate face pe om asemenea lui Dumnezeu, rasplata care nu s-a fagaduit pentru nici o alta virtute, dar care se prescrie pentru cea mai inalta treapta si forma a iubirii: iubirea vrajmasilor. Cum acest precept este cel mai greu, fiindca pentru a-l implini trebuie un suflet marinimos si ravna cea mai aprinsa, rasplata care ni se da intrece pe toate celelalte. Nu mai e vorba de pamant, pe care Mantuitorul il fagaduieste celor blanzi, nici de mangaiere si de mila, pe care le fagaduia celor ce plang si celor milostivi; nu e vorba nici chiar de imparatia cerurilor. Un bine cu mul mai minunat ne e fagaduit, acela de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cel putin atat cat putem sa-I devenim asemanatori.

II. Scoala iubirii

l. In oastea iubirii. Dragostea nu este o simtire vaga si dezorganizata. Ea necesita unele silinte luminate din partea omului, silinte carora Dumnezeu le acorda tot ajutorul Sau. Istoria este drumul de-a lungul caruia Dumnezeu a aprins luminile iubirii in lume, prin multe fapte de indurare, care au culminat cu rastignirea Fiului Sau pentru noi instaurarea iubirii pe pamant e o lucrare de mare amploare la care trebuie sa-si dea contributia fiecare om, pentru a binemerita in fata lui Dumnezeu, care conduce actiunea si poarta greul ei. Dupa cum un conducator de oaste vrea ca si fiul sau sa ia parte la batalie si sa se remarce, pentru ca sa-i poata darui premiul, desi greul razboiului il duce tot el tot asa face si Dumnezeu in razboiul impotriva diavolului, asociind pe om la lupta pentru intronarea iubirii.

2. Obstacolele sporesc iubirea. Virtutea in genere, deci si dragostea, are piedici, impotriviri si stramtorari, care pot sa vina de aiurea sau chiar din partea celui iubit. Ele nu izbutesc insa decat s-o iaca mai stralucitoare. Asa cum sacii de nisip cu care fac exercitii atletii le dezvolta acelora puterea muschilor, asa cum stejarii batuti de furtuni isi adancesc mai mult radacinile in pamant. In definitiv, daca patimasii pentru iubirea vinovata indura atatea umilinte din partea femeilor usoare, exemplifica undeva Sfantul Ioan, de ce sa nu-i luam ca pilda, nu in ce priveste obiectul lor, ci in ce priveste staruinta lor”.

3. „Urmati dragostea!”. Virtutea incepe prin truda si sfarseste prin placere, spre deosebire de viciu, care are un drum contrariu. Faptele iubirii nu pot fi gandite si implinite, nu se pot revarsa decat de la o anumita inaltime a duhului, precum izvoarele nu pot izvori decat din loc inalt.

Ca sa exprime notiunea silintelor cu care suntem datori intru deprinderea iubirii, Sfantul Ioan Gura de Aur, explicand cuvantul Apostolului: „Urmati dragostea”, spune ca aceasta are tendinta de a fugi si ca noi, pentru a o prinde si retine trebuie sa alergam iute dupa ea. Nu e vorba sa mergem domol si la intamplare in urma ei, ci sa indemnam cu pas staruitor, sa zburam dupa dansa. Imaginea aceasta o completeaza apoi cu alte linii si amanunte: „Cel ce alearga sa prinda ceva, sta cu ochii tinta si nu se lasa pana nu-l prinde. Iar daca nu izbuteste singur, prinde pe fugar cu ajutorul celor dinaintea Iui, caci el roaga pe cei ce sunt mai aproape de fugarit sa-l prinda si sa-l tina pana cand soseste el. Aceasta s-o facem si noi: cand nu putem ajunge dragostea, sa rugam pe cei ce sunt aproape de ea s-o tina pana sosim noi. Si cand am apucat-o, sa nu-i mai dam drumul, ca sa, nu fuga iarasi. Trebuie sa facem totul, pentru ca s-o stapanim cu grija. De facem asa (la inceput), nu ne mai trebuie multa truda dupa aceea, ba chiar nici o osteneala cat de mica, ci vom strabate calea stramta a virtutii, bucurandu-ne si veselindu-ne”.

4. Lumini pe drumul iubirii. Dragostea implica deci o educatie, o disciplina, un exercitiu al milei, o ravna organizata si luminata pentru inlaturarea obstacolelor din calea ei. Aceste piedici Sfantul Ioan Gura de Aur le vede in alipirea de bogatii, camata, sclavie, slava desarta, afaceri, incercari de tot felul, bolile trupesti si sufletesti, etc. El face lumina asupra lor, aratand ca, privite in originea si destinatia ce li s-a dat, bogatia si toate imprejurarile favorabile si chiar nefavorabile in care Dumnezeu a pus pe om, in mod normal trebuie sa fie sursa si mijloace ale iubiri.

Aduce apoi inainte pilda de iubire a marilor figuri din Vechiul Testament: Avraam, asupra caruia revine de multe ori, losif, etc. Din vremea Noului Testament aduce exemplu mai ales pe Sfantul Apostol Pavel, care, zice el, „precum fierul sub actiunea focului se schimba in foc, tot asa acela, aprins de focul iubirii, devenise numai iubire. Fara indoiala, deasupra tuturor, Sfantul Parinte a pus icoana desavarsita a iubirii Fiului lui Dumnezeu cel rastignit din dragoste pentru oameni. EI este exemplul suprem.

Ca stimulente in alergarea dupa dragoste a mai infatisat in toata cruzimea lor urgiile pe care le dezlantuie in lume lipsa iubirii, ca in cazul lui Cain, Esau si fratilor vanzatori ai lui Iosif, spre exemplu, a aratat fericitele urmari pe care iubirea le are in viata sociala: nivelari economice, inlaturarea sclaviei si saraciei, intronarea cinstei si dreptatii atat de temeinic pana la a nu mai fi nevoie nici de judecati, nici de osandiri, nici de inchisori, chiar nici de legi, indepartarea uciderilor si razboaielor, in sfarsit disparitia totala a raului si pacatului in toate formele sale de la cele mai grosolane pana la cele mai subtile, pana Ia a nu i se mai recunoaste nici numele; a dovedit cu grai de foc ce dulceata are in sine iubirea si ce pedeapsa groaznica asteapta pe nesocotitorii si tradatorii iubirii.

III. Netarmuirea iubirii

1. Fara margini in timp. Iubirea n-are limite. Atat din pricina esentei ei dumnezeiesti, cat si din pricina misiunii sale vesnice. Timpul si spatiul n-o pot ingradi. Toate celelalte lucruri sunt supuse legilor timpului, frumusetea trupului, marile zidiri, livezile, gradinile, tot ceea ce iese din pamant, toate imbatranesc, sunt trecatoare. Numai iubirea singura este la adapost de acest neajuns si departe de a fi vestejita prin numarul anilor, ea nu e intrerupta nici prin moarte, ci merge crescand pana Ia sfarsitul veacului. E un izvor si destinul izvorului e acela de a curge neintrerupt. Izvorul dragostei e superior raului din rai. Acela se desfacea in patru brate; acesta se inalta pana la cer, naste fluviul care-si mana apele pana-n vesnicie.

Privitor la datoriile banesti, fericim pe cei ce nu Ie au, pe cand In privinta iubirii fericim pe cei ce au cat mai mari datorii, dupa cuvantul Apostolului Pavel: „Nimanui cu nimic sa nu fiti datori, fara numai cu dragostea unuia catre altul” (Romani XIII, 8). Acest fericit doreste ca noi sa ne achitam mereu de aceasta datorie si ca ea sa dureze necontenit, sa nu se stinga niciodata. Spre deosebire de, impozite, care odata platite raman achitate pentru totdeauna, datoria iubirii nu se termina nicicand. Cu cat implinesti mai mult porunca dragostei, cu atat se deschid perspective mai largi pentru lucrarea ei. „Vreau ca iubirea sa creasca mereu”, scria din surghiun Sfantul Ioan Gura de Aur preotilor Castus, Valeriu, Diofant si Chiriac din Antiohia.

2. Fara margini in spatiu. Nici in spatiu nu e limitata iubirea. Obiectul ei este orice om, din orice punct al pamantului. Nu exista factor uman sau material care sa conditioneze iubirea. „Atat de mare este puterea dragostei, incat ea imbratiseaza, uneste strans si leaga nu numai pe cei oare stau de fata, care sunt alaturi de noi si-i vedem, ci chiar pe cei care sunt departe si n-ar putea sa taie sau sa intrerupa aceasta prietenie sapata adanc in suflet nici trecerea de vreme indelungata, nici lungimea drumului si nici o alta pricina fa fel cu aceasta”.

Reciprocitatea nu-i este element constitutiv, fiintial, ci e postulata numai pentru ca mijloceste raspandirea si inmultirea ei. Caci asa cum fierul ascute fierul si piatra ciocnita de piatra da scanteia, tot asa alaturarea sufletelor sporeste flacara iubiri.

3. Infatisarile iubirii. Dragostea e o datorie si o posibilitate pentru oricine. In afara de obligatoria ei raportare la Hristos, singurul element care o conditioneaza si o caracterizeaza este puritatea si intensitatea vointei din care izvoraste. Tradusa in fapta, intentia aceasta ia o infinitate de forme si proportii, a caror valoare o constituie mereu calitatea si bogatia izvorului intern din care purced, dupa cuvantul: „Caci daca e la mijloc bunavointa, bine primit este darul, dupa cat are fiecare, nu dupa cat nu are” (II Corinteni VIII, 12).

In atentia Sfantului Parinte vin mai toate chipurile de manifestare ale iubirii, care ca niste plante minunate cresc langa acest izvor. Gradual privite, cea mai inalta speta este iubirea vrajmasilor, asupra careia insista indelung, intrucat e mai anevoie sa te invoiesti cu ea si s-o implinesti. El infatiseaza foloasele ei si caile pe care se poate infaptui.

Domnul Iisus Hristos este modelul desavarsit al iubirii vrajmasilor. Arhidiaconul Stefan, Apostolul Pavel, Samuel au stralucit prin aceasta inalta virtute.

IV. Milostenia, intruparea iubirii

1. Ambasadorul saracilor. Dar modul cel mai frecvent si adecvat in care iubirea vine la expresie, este milostenia. Ea este seva substantiala a iubirii. Toate gandurile lui au actiuni. Ori de unde se inspira, punctul de sosire, concluzia ii este milostenia, iubirea aplicata. S-a numit pe sine insusi ambasador al saracilor; fapta lui a fost insa mai mare decat numele. Desi coborator dintr-o familie bogata, Sfantul Ioan s-a aliat cu saracii, si dezmostenitii soartei. Din fata altarului, punandu-se deci sub autoritatea lui Dumnezeu, a analizat, in favoarea lor, toate problemele in legatura cu ei.

2. Demnitatea milosteniei. Este foarte important de retinut ca toata lucrarea de asistenta gandita, predicata si infaptuita de Sfantul Ioan, in concordanta de altfel cu spiritul Sfintei Scripturi, nu numai ca e in afara de orice element de servitute sau ofensa a saracului, dar este in plus o ocazie si un mod de promovare a demnitatii omenesti. Dupa el, ceea ce primeste saracul de la cel bogat este indirect un drept al lui. Vazand multimea saracilor, bolnavilor, cersetorilor si infirmilor care misunau in Antiohia si Constantinopol, sub privirile nepasatoare ale celor bogati, Sfantul Ioan Gura de Aur le atrage atentia acestora din urma ca ei sunt autorii situatiei grele in care se gasesc cei dintai. De aceea, in ultima analiza, fapta de milostenie are caracterul unei restituiri. Cel bogat intoarce paguba pe care a facut-o semenului prin abuz, furt camata, sclavaj etc. Faptele de milostenie spala deci constiinta de pacate, este remediul principal al pocaintei, asa cum in compozitia medicamentelor este intotdeauna cate un ingredient principal. Saracii care asteapta inaintea bisericii spala sufletul, asa cum apa din vasul de la intrarea in sfantul locas spala mainile celor ce intra inlauntru.

3. Criteriile milosteniei. Ajutorarea se face, de aceea, evitand orice ofensa. Altfel, la suferinta se adauga suferinta.

Sfantul Parinte nu ingaduie nici chiar anchetele prea amanuntite asupra imprejurarilor si cauzelor carora-si datoreste saracul situatia sa. Noi suntem chemati sa-l ajutam, nu sa-l judecam. Saracii nu trebuiesc suspectati de necinste. Nu ni s-a poruncit sa infruntam saracul pentru lenea sa, ci sa venim in ajutorul saraciei sale. Saracul n-are decat o singura recomandare: saracia lui. Poate fi cel mai pervers dintre oameni, daca n-are paine, trebuie sa-i astamparam foamea. Chiar de ar fi om de nimic si rau, de-ar fi vrednic de dispret, Hristos iti va ocoti plata ca si cum El ar fi primit prin acela binefacerea.

In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur se deosebeste de celalalt mare dascal al lumii si binefacator al saracilor, Sfantul Vasile cel Mare, care propunea cercetarea indreptatirii la milostenie a celui asistat.

Milostenia fiind un oficiu inalt, trebuie facuta si cu alte precautiuni: Jertfa adusa pe acest altar va fi nu numai profund consimtita si intentionata, dar si facuta din daruri neprihanite. Nu se primeste milostenia din furt, precum nu se primeau ca jertfa, in Legea Veche, animalele cu defect. Mai bine este sa nu miluiesti, decat sa miluiesti asa.

De asemenea, milostenia nu trebuie facuta ostentativ. Chiar daca e vazuta, sa nu fie pornita din acest interes. Nu cantitatea milosteniei este, apoi, principalul, ci dispozitia sufleteasca a celui ce da, in raport cu posibilitatile sale. Se cunoaste cum a fost apreciat darul de doi banuti ai vaduvei. Unele femei si-au taiat parul capului, I-au vandut si pretul luat l-au daruit pentru reconstructia templului, dar care le-a fost primit. Daca ar fi avut insa aur si ar fi fost dat numai parul capului, ar fi fost osandite. Ofranda lor a fost primita insa cu bunavointa, pentru ca reprezenta ce aveau. Cain n-a fost mustrat pentru ca darul sau era mic, ci pentru ca oferea lucruri de cel mai mic pret dintre cele ce avea. Puritatea intentiei din care pornesc faptele de milostenie este de mare interes. Cu cat se ingrijeste cineva de curatenia unui izvor, cu atat el devine mai abundent. La fel e si aici: cu cat dam cu mai multa curatie sufleteasca si voie buna, cu atat mai multe bunatati vom primi in loc.

4. Hristos sub chipul saracilor. Demnitatea milosteniei o garanteaza pe de alta parte primitorul ei, care, sub infatisarea saracilor, este Hristos. De aceea, sa nu ne uitam la saracul care primeste, ci la Dumnezeu care intoarce darul; sa nu ne gandim la cel ce primeste banul, ci la Cel care se incarca de datorie.

In omilia despre vaduve, Sfantul Ioan sintetizeaza astfel motivele pentru care trebuie sa facem milostenie: demnitatea Celui care cere, Mantuitorul insusi; urgenta, pentru ca sufera de foame; usurinta caritatii, pentru ca saracul cere cel mai modest dintru alimente: painea; maretia recompensei, care este imparatia cerurilor.

5. Rasplata milosteniei nu trebuie asteptata pe pamant. Cei ce o gandesc si doresc in felul acesta sunt ca niste invitati la un pranz ales, care, grabiti, se reped si se satura din mancarurile mai putin gustoase ce se servesc la inceput. Se mai aseamana unii ca acestia si cu lucratorii care, tocmindu-se la lucru si cu masa, isi iau seara o plata mai mica, spre deosebire de cei ce nu pretind masa si care, in consecinta, isi iau plata intreaga.

Rasplata iubirii se da la judecata de apoi, cand iubitii si miluitii se vor constitui in aparatori ai binefacatorilor lor. Razele acelei rasplatiri se presimt insa chiar de pe acum. Asa cei milostivi sunt iubiti si pomeniti in rugaciunile catre Dumnezeu, pe cand avarii sunt detestati.

In afara de aceasta, operand deopotriva asupra celui ce o face ca si asupra primitorilor, milostenia are ca efect imediat unirea oamenilor, facandu-l pe toti, ca odinioara in vremea Apostolilor, „o inima si un suflet” (Fapte IV, 32) . Unirea inimilor este scopul pe care Dumnezeu si l-a propus, facandu-ne o datorie din milostenie. El putea, fara nici o indoiala, sa ajute pe saraci si prin alte mijloace; ne-a incredintat insa noua aceasta grija, pentru a ne uni prin lanturile caritatii, pentru a ne inflacara de iubirea unuia fata de altul.

De aceea, saracii nu trebuiesc evitati. Sa umblam chiar dupa ei, sa-i gasim. Ajutorarea lor s-o facem direct, personal, nu prin intermediari. Iubirea e o relatie care se vrea cat mai stransa.

6. Caritatea Bisericii si caritatea crestinului. S-ar putea pune intrebarea daca Sfantul Ioan prefera o actiune caritativa institutionalizata, prin Biserica, sau una de ordin particular, individual. Raspunsul cel mai potrivit cu faptele este ca el Ie-a recomandat si le-a practicat pe amandoua.

El insusi a organizat stralucit lucrarea de asistenta a Bisericii din Antiohia si mai ales a celei din Constantinopol. Initiativele sale au luat forma si adancimea unor inovatii si tendinte cu totul inaintate pentru secolul sau. A dispus masuri de economie strasnica la multe articole de cheltuieli, aplicand aceasta masura chiar in palatul sau patriarhal, din care a eliminat luxul, si pe care l-a impodobit cu sobrietatea si simplitatea apostolica si monahala in care traise ca preot in Antiohia. Din economiile provenite prin suprimarea cheltuielilor inutile a ridicat spitale si case de primire a strainilor, utilate cu medici, bucatari si oameni de serviciu.

Din omilia XXI la epistola I catre Corinteni rezulta ca Biserica desfasura in vremea Sfantului Ioan o intinsa activitate caritativa: avea case pentru ingrijirea vaduvelor batrane, a fecioarelor inchinate, a strainilor, a calatorilor bolnavi, a prizonierilor, a bolnavilor, infirmilor, saracilor, etc.

Intensitatea acestei actiuni este oglindita si de anumite statistici si solutii pastrate in cuvantarile sale. Sfantul Ioan tinea la curent liste cu numarul si desigur si cu numele saracilor. La Antiohia intretinea 3.000 de saraci cu veniturile dintr-un singur legat, in afara de asistenta pe care o dadea prizonierilor, bolnavilor si strainilor si in afara de alimentele si imbracamintea care se imparteau zilnic. In acest oras saracii reprezentau a zecea parte din populatie. La Constantinopol el cunoaste si asista 50.000 de saraci, care desigur nu sunt numai crestini, ci si necrestini. Cei 100.000 de crestini, daca ar da fiecare cate o paine si un obol, problema lor ar fi rezolvata, zicea Sfantul Ioan.

El nu Iasa insa totul pe seama Bisericii. Lucrarea ei caritativa oficializata intampina o multime de greutati si risca sa lase neimplinite multe nevoi. Din afara veneau evaluari exagerate asupra fondurilor Bisericii, banuieli in ce priveste cinstita manuire a lor, mentalitatea inapoiata si protivnica a contemporanilor. Dinlauntru se ridica primejdia socotintei gresite ca daca Biserica are fonduri si asistenta organizata, membrii ei sunt dispensati de a mai practica milostenia.

Din aceste pricini, Sfantul Ioan atrage atentia credinciosilor sa nu lase milostenia numai pe seama Bisericii, intre altele si pentru aceea ca la judecata se va cere fiecaruia socoteala asupra faptelor de iubire pe care le-a savarsit personal si direct.

El vine chiar cu solutii si principii directive pentru practica individuala a caritatii. Propune, spre exemplu, in conformitate cu procedeul folosit de comunitatile crestine primare, ca fiecare familie sa adune pe indelete daruri pentru saraci, sfatuieste a se institui in fiecare casa o cutie a milelor in care sa se stranga zeciuiala pentru saraci, etc.

7. In general el cerceteaza toate caile pe care iubirea curata si navalnica poate sa devina fapta de milostenie. Face chiar si unele concesii, privitoare bineinteles numai la modalitatea de aplicare, tot ca sa castige bunavointa si a celor invartosati la auz si la inima. Hristos ne-a poruncit, zice el, bunaoara, sa chemam pe saraci la masa. Daca insa nu putem suferi prezenta lor langa noi, atunci sa le ducem cel putin partea lor de hrana acasa la ei Ori, pentru a nu ne ingretosa vazandu-i murdari si neingrijiti, sa-i spalam mai intai si sa-i imbracam si dupa aceea sa-i aducem la masa. Atrage apoi atentia ca sunt unele imprejurari si momente cand milostenia trebuie sa fie cu mult mai activa, iarna bunaoara, cand bantuie frigul si lipsa de lucru pentru unii muncitori ale caror ocupatii sunt intrerupte de vremea rea.

Ambasadorul saracilor n-a pregetat un moment sa evidentieze posibilitatea si indatorirea pentru toti oamenii de a practica milostenia. El a infatisat-o frumos si convingator ca pe o mijlocitoare a noastra pe langa Dumnezeu. Ea sfarama lanturile, risipeste intunericul, stinge focul, omoara viermele, opreste scrasnirea dintilor. Ei i se deschid portile cerului. Si dupa cum, cand intra regina nimeni dintre paznicii randuiti cu paza usilor n-ar indrazni s-o intrebe cine este si de unde vine, ci toti o primesc indata, tot asa si cu milostenia: caci este cu adevarat regina, facand pe oameni asemenea cu Dumnezeu. Strabate lumea, porumbel de aur si viu, de o frumusete nespusa si dulce. Priveste mereu spre cer, aureolata de slava lui Dumnezeu. E o fecioara prea frumoasa, cu aripile de aur, cu chipul luminat bland. E intraripata si usoara, zburand in jurul tronului Iui Dumnezeu. La ceasul judecatii alearga si ne scoate din cazne, acoperindu-ne cu aripile sale… Prin mila a salvat Dumnezeu neamul omenesc, facand rob pe Fiul Sau pentru noi.

Stiinta si religie complementaritate sau opozitie

Martie 31, 2008

Se afirma, indeobste, ca prin evolutia sa ascendenta, omul este condamnat la cunoastere, ca aceasta cunoastere este nelimitata, nu are mesaje morale, fiind o coordonata a existentei sale in imanenta, dar proiectata in transcendenta. Berdiaev vorbea de creatia de ziua 8-a, facand legatura intre creatia ce vine de la Dumnezeu si creatia pe care omul este harazit sa o continue. Dumnezeu a dat chip omului, iar omul prin creatie construieste asemanarea cu El. Cu toate acestea, multi oameni de stiinta, consacrati prin descoperirile lor stiintifice, afirma ca nu au nevoie de Dumnezeu pentru a cerceta, tot asa cum, Dumnezeu si religia, nu au nevoie de stiinta pentru a fi legitimate.

Plecand de la atari atitudini, aparent antinomice, s-au structurat constructe privind relatia stiinta-religie, de tipul stiintei ce rejeta religia, de tipul stiintei care este inferioara religiei sau de tipul complementaritatii stiinta-religie. Mai rar religia face abstractie de stiinta prin aceea ca, asa cum spunea L. Blaga, Dumnezeu fiind mister nu are nevoie de argumente stiintifice. Si totusi, complementaritatea este de fapt cea mai fundamentala epistemic si hermeneutic si prin ea se cauta gasirea unor punti de unire dintre stiinta si religie, gasirea unei convergente in care religia si credinta sa dea sens divin si motivatii umane stiintei, iar stiinta sa purifice credinta de mituri si superstitii.

Daca admitem ca toate elementele cosmosului prin preeminenta lor se gasesc in om si in transcedenta faptelor sale, atunci omul, aflat la intersectia imanentului cu transcendentul, apare dotat cu o disponibilitate maxima catre fiintare, destin ineluctabil al soartei sale. Transcende te ipsun, spun teologii. De aceea, se defineste omul prin capacitatea de transcendenta a imanentului, si de aceea, orice proiect ontologic uman tinde a insera omul in transcendenta prin creatia sa, obligandu-l a se construi dupa chipul perfectiunii lui Dumnezeu, care este „ceea ce nimic mai mare nu poate fi gandit” (quo nihil majus cogitari potest). Numai omul nefiind de ajuns lui insusi, are darul sacru de a aspira catre nemurire. Cercetarea infinitului macro si microcosmic prin stiinta, adica prin intermediul cunoasterii umane, trebuie sa aduca reprezentarea rezultatelor acestei cunoasteri prin intermediul sensului lor spiritual. In acest fel, contopirea cunoasterii cu spiritul sau uman de sens si semnificatie, confera caracter epistemic adevarurilor stiintifice plecand de la caracterul revelator al misterelor si adevarurilor necunoscute prin stiinta. Spiritul, adica constiinta de sine a existentei cu care numai omul a fost dotat, l-a determinat a da sens acestei existente, prin acest dar al constiintei de sine prin care Dumnezeu se releva ca fiind constitutiv acestei esente umane. Numai acest spirit a scos omul din animalitate, poate inaintea uneltei, divinitatea devenind astfel, prin constiinta binelui, cel mai mare dar si descoperire a omului care devine conditia bazala a interrelatiilor umane. Astfel, daca stiinta arata caile omului spre modul de a sti, religia arata caile omului spre modul de a fi. Dumnezeu devine astfel relatia de ascensiune a omului catre perfectiunea Sa, perfectiune care niciodata nu o va atinge, dar aceasta imperfectiune va justifica efortul si destinul sau. Dumnezeu devine in relatie cu destinul omului, spunea Levinas, destin prin care el „isi transcende imanentul si isi imanentizeaza transcedenta”. Sub aceasta motivatie, prin Iisus, Dumnezeu s-a facut om, tocmai pentru ca omul sa poata tinde spre El, sa tinda spre unificarea infinitului si misterului divin cu infinitul uman. Astfel, de aptitudinea omului de a-si transcende existenta, prin ceea ce il caracterizeaza in mod predominant si anume, prin spirit, depinde, in final, calitatea holistic – spirituala a vietii sale.

Dar spiritul perfectiunii lui Dumnezeu „ce plutea deasupra apelor” nu este altceva decat spiritul iubirii si frumosului ce rezulta din seninatatea cunoasterii, este fiinta sub aspect spiritual, care nu este altceva decat sufletul uman. In final, spiritul perfectiunii este realizarea binelui care, in divinitatea lui Iisus, este imparatia lui Dumnezeu dinlauntrul omului. Astfel, Iisus a comutat legea talionului din razbunare in iertare prin iubire, ceea ce a oferit omului un salt divin extraordinar intru realizarea binelui. Iubirea este astfel forma superioara a oricarei cunoasteri intuitive si rationale, fara iubire viata fiind „ca un clopot ce nu bate”. Transcedenta binelui este singurul drum ce da sens vietii umane, indiferent daca acesta este om de stiinta sau propovaduitor al spiritului credintei. Prin transcedenta binelui omul are sansa divina de a fi partas la eternitatea perfectiunii lui Dumnezeu si de a continua creatia divina printr-o noua creatie accesibila si daruita lui de divinitate.

Din caracteristicile creatiei stiintifice si din sensurile sale umane ca ascensiune spre perfectiunea lui Dumnezeu conferita de religie rezulta complementaritatea stiinta-religie si nu antinomia lor, deoarece, atat stiinta cat si religia converg spre binele omului, spre sporul sau de intelepciune, ca sursa permanenta de perfectibilitate umana, intelepciunea primeaza si guverneaza orice cunoastere, inclusiv stiintifica. Atat stiinta cat si religia realizeaza proiectia ontologica a omului dincolo de el, realizeaza trecerea de la umanul imanent la transcendenta creatiei umane, si tinde catre universalizarea omului prin transferarea perfectiunii lui Dumnezeu din sfera sacrului in sfera laicului. Raportarea omului la absolut, la Dumnezeu, ii da constiinta finitudinii sale si nevoia de a o depasi. Efortul spre realizare spirituala distinge astfel omul de alte vietuitoare si reprezinta aptitudinea sa de a sublima o energie instinctuala in alta creativa, cat timp, pentru spirit, centrul iubirii este creatia cu semnificatia sa divina, dupa care omul e singura fiinta demiurgica din univers.

Stiinta si religia nu sunt deci antinomice ci complementare, credinta in creatie, totdeauna superioara faptului creat, constituind o permanenta resuscitare spre o viziune a universului prin stiinta si a stabilirii locului si destinului omului in acest univers prin religie. In aceasta complementaritate, credinta da sens si motivatie stiintei iar stiinta purifica religia de vrajitorii, anacronisme, contribuind la fundamentarea interpretativa a dogmelor.

Asa cum legaturile omului cu lumea incep pe un teren natural, consecutiv determinismelor sale biologice, inchise si rigide, umanizarea continua prin spirit care este specific omului si deschis perfectibilitatii, ceea ce face ca legaturile omului cu lumea sa sfarseasca totdeauna pe un teren spiritual, spunea parintele J. Breck. Daca omul apare inchis in determinisme biologice, numai prin determinismele spirituale, prin creatie si autocreatie, poate fi deschis transcedentei sale. In evolutia omului, morala ce da sens uman actiunilor sale a plecat din morala teologica, de aceea, orice morala rationala inca nu a egalat-o holistic pana acum. Religia devine puntea de legatura dintre morala teologica si cea pozitiv-rationala, cat timp, stiinta da moralei modul uman de a sti, iar religia da moralei modul uman de a fi. Pentru ca, daca stiinta fragmenteaza prin cautare, etica da sens stiintei prin unificare si chiar daca, sub aspect valoric, cercetarea ar parea neutra, datoria eticii este de a da valoare umana acestor descoperiri, astfel ca, „un plus de cunoastere sa nu fie un minus de fiinta”. Religia da sens stiintei si o umanizeaza, aducand stiintei intelepciunea interpretarii dogmelor. Atat prin stiinta cat si prin religie se realizeaza binele uman ce are sursa in binele divin, ceea ce constituie trasatura fundamentala a lui Dumnezeu, iar cat timp binele rezulta din iubirea pentru om, el, binele, trebuie sa rezulte si din mijloacele stiintei. Bioetica devine astfel puntea de legatura, de filiatie, intre etica laica a stiintei si etica teologica a fiintei, devine aspiratia catre sensul spiritual al stiintei si catre perfectabilitatea omului prin spirit. Bioetica unifica determinismele lumii vii fragmentata de stiinta cu libertatea de vointa a spiritului uman, fapt ce constituie problema esentiala a existentei omului intr-un univers ce ii apare deseori ca ostil si pe care el trebuie sa-1 umanizeze pana la asemanarea cu divinul.

Astazi cand imanenta lucrurilor tinde a se raspandi si a lua locul valorilor transcedentale, perene, astazi cand pare mai usor a regresa decat a progresa spiritual (a se vedea atrocitatile celui de al doilea razboi mondial cand, dupa cateva mii de ani de filozofie si morala, lumea parca revenise la barbarie), astazi cand intelectul prin forta sa pare a o lua inaintea moralei (dovada decalajul dintre armele descoperite cu ajutorul inteligentei umane in contrast cu mijloacele naturale cu care omul a fost inzestrat), problema relatiei dintre stiinta si credinta, dintre imanent si transcendent, devine o problema vitala pentru omenire. A. Dimitriu spunea, in 1933, ca a fost dat fiintei umane de a nu cunoaste totul, ceea ce ar face inteligenta inutila, nu ar mai avea ratiune, in lipsa continuitatii creatiei data de Dumnezeu.

Raportul dintre existenta infinita a lumii si cunoasterea finita a omului, readuce mereu in discutie relatia dintre stiinta si credinta, prin care, omul, tinde spre infinitul perfectiunii divine in finitul sau uman. Din faptul ca cunoasterea umana nu poate fi absoluta, cat timp infinitul nu e in totalitate cunoscut, rezulta ca omul nu poate fi un simplu spectator fata de aceasta cunoastere, ci, ca singura fiinta demiurgica din univers, numai prin proiectarea convingerilor sale din interior catre exterior, dinspre credinta spre stiinta, va capata aptitudinea de a rezolva marile probleme ale lumii actuale, pe masura acestor puteri.

Daca stiinta se ocupa de lumea exterioara si ofera omului date pentru a-si imbogati cunoasterea, chiar cu excluderea valorilor si mesajelor morale (ceea ce, astazi, se cere insa omului de stiinta, avand in vedere riscul pentru om al descoperirilor sale), credinta, religia, se ocupa de lumea interioara a omului, oferindu-i aptitudinea de a intelege ceea ce cunoaste prin stiinta sa, intelegere in care rolul valorilor morale, al sensului uman al descoperirilor stiintifice, este esential. Numai astfel cunoasterea catafatica prin stiinta poate deveni apofatica consecutiv transcendentei imanentului stiintific prin ceea ce Basarab Nicolesco numea transratiune umana, iar parintele Staniloae supraratiune, ca modalitati umane de depasire a contradictiilor si intrebarilor lumii actuale si de complementaritate, in final, intre stiinta si religie.

Relatia dintre stiinta-religie-credinta-morala

Ontologia pleaca de la sensul fiintei umane ca fiinta deschisa pentru cunoastere si astfel pentru descifrarea lumii, transformand cunoasterea, prin trairea interioara, intr-un mod de a fi, nu numai de a sti. Legatura omului cu lumea incepe pe plan natural, dar se dezvolta si se termina pe plan spiritual. Lumea fizica, psihica si spirituala a omului, in unitatea dar si in ierarhizarea lor, face ca sacrul sa depaseasca fizicul prin sublimarea acestuia din urma in spirit, ceea ce face ca religia si stiinta sa nu fie antinomice, incat, daca stiinta fragmenteaza cunoasterea, religia, spiritul, o unifica. Astfel, adevarul ultim devine legat de divinitate prin transcendenta vietii in sacru si nemurire. Pentru ca, tot ceea ce depaseste ratiunea umana devine mister, este revelatie si acest mister reprezinta domeniul credintei, domeniul intrebarilor nelimitate si firesti pe care si le pune omul (domeniul cunoasterii aporetice). Cum existenta omului are o structura duala, imanenta si transcendenta, complementaritatea lor, (ce depaseste limitele cunoasterii), unitatea lor, pot concura la intelegerea (nu numai la cunoasterea) universului.

Destinul uman devine astfel „fatalitatea” data omului, menirea de natura individuala si revelatoare, pentru realizarea esentei sale proprii. Chiar privit tragic, acest destin nu este altceva decat capacitatea omului de a invinge moartea, si cu cat mai multa „nemoarte” (creatie) se lasa dupa disparitia sa fizica, cu atat mai mult omul se va apropia de sacru. Transcendenta operei devine astfel nu o indepartare a omului de viata, ci, dimpotriva, o valorizare a vietii in sens specific uman, in sens spiritual. Numai astfel se poate muri in lumina si nu in tenebre.

Din cele de mai sus rezulta faptul ca credinta slujeste morala cea mai autentica, cat timp, desavarsirea morala este posibila si fara judecarea adevarului credintei, deoarece, morala si credinta incorporata in ea, dau sens lumii reale. Sub acest aspect, pedagogul C. Cucos apreciaza ca credinta are valoarea educativa de a realiza echilibrul corpului cu spiritul, de a pune probleme psihicului si de a aduce speranta in fata echilibrului plat, de a revela natura reala a omului, spunea Cioran. Deci, morala, sub aspect euristico-pedagogic, da semnificatie existentei, deoarece, nu exista copil care sa creada in ceva inainte de a se increde in cineva (mama, divinitate etc.) spunea Robinson. A crede in ceva ce te depaseste este a accede la ceea ce este dincolo de tine si aceasta este o mare sursa de energie spirituala (se stie astfel ca credinta intr-un ideal intareste motivatia de a-l atinge), incat, matricea de credinta in valori, spiritualizeaza omul. Credinta in ceva ce e mai presus de om, credinta intr-un ideal, ofera omului energia de a atinge acest ideal. Lupta pentru atingerea idealului este astfel stimulata de credinta in ideal si care se va finaliza in trancendenta vietii proprii, gratie reperelor de credinta ce transcend omul. Supraumanul depasit prin credinta este astfel baza oricarei etici autentice cu aptitudinea de a mobiliza omul in efortul sau de a tinde spre absolut, spre perfectiune, iar faptul ca nu va atinge niciodata aceasta perfectiune, dar va merge pe calea ei, constituie justificarea existentei sale spirituale. O astfel de credinta intr-un ideal, perfectioneaza deci ontologia constiintei umane in perspectiva valorilor imuabile, pentru ca, de sacru, omul nu poate fugi, nu se poate ascunde, sacrul facand parte din fiinta sa demiurgica. Alteritatea cu Dumnezeu, cu sacrul, nu este astfel ceva de temut, ci ceva de iubit prin educatia religioasa a credintei, spunea Boutroux, transcendenta valorilor divine transformandu-se astfel intr-un ghid de comportament uman spre desavarsire. indumnezeirea trupului in ascendenta sa morala trebuie sa apara, spunea cineva, „ca un rasarit de soare ce inunda o camera intunecoasa”. Din acest motiv, morala are aptitudinea de a uni toate religiile, caci numai cine se ridica la propria sa esenta spirituala si morala, are un destin uman (spunea Cioran), are frica de timpul limitat dat omului in scopul salvarii sale ca om (prin a nu fi indeajuns lui) si prin a tinde a fi asemanator si „a se substitui” lui Dumnezeu, spunea L. Blaga. Numai prin cultivarea spiritului, prin transcendenta operei sale, omul are sansa de a trece demn dincolo de lumea vizibila si astfel de a se mantui, spunea acelasi autor. Istoria ne arata, intr-adevar ca nu unealta, ci spiritul a ridicat pe om deasupra lui insusi, deasupra biologicului, pentru ca Dumnezeu este in genomul uman, deoarece, creat dupa asemanarea cu El, cu perfectiunea, Dumnezeu a pus in om toata cunoasterea, de la cea materiala la cea spirituala, mai ales, si prin aceasta omul are sansa de a-si depasi natura sa limitata in timp. Astfel, prin sensul vietii, dat de opera si creatia sa „de ziua a opta” (Berdiaev), omul se plaseaza dincolo de viata si se salveaza din imanent si trecator, in transcendent si vesnic. Paradisul devine transcendenta omului, iar iadul existenta sa lipsita de sens.

METADESCHIDEREA IN TRANSCENDENTA

Transcendenta, ca metadeschidere a omului spre sacru, are rolul de a ridica pe om si moartea sa, deasupra tuturor altor fiinte si de a da vietii un sens. Transcendenta, prin opera lasata, nu inlocuieste divinul, dar ofera omului calea (constituie un mijloc) de a aspira spre perfectiunea lui Dumnezeu. Transcendenta este mediul spiritual al lumii umane, este pulsiunea spirituala de a lasa ceva bun posteritatii, pentru ca, numai omul are constiinta limitei sale in timp, de unde, germenul tensiunii spirituale de depasire a acestei limitari temporale. Ideea de transcendenta se raporteaza astfel, in mod inevitabil, la sacru, si ca tot ceea ce este inaccesibil pentru om dar spre care el nazuieste, poseda specificitate umana. Prin transcendenta sacrului, omului i se dezvaluie specificul lumii umane, sensul existentei sale. Si cum credinta faciliteaza trecerea de la finit la sacru (C. Cucos), acesta, sacrul, ajuta omul a intelege utilitatea si sensul profanului doar intr-o astfel de devenire. Sacrul ajuta astfel a nu muri, spunea Caillois, ca o tendinta specifica a omului de aspiratie spre infinit. Transcendenta da sens imanentei, cat timp, fara sacru, cum spunea Dostoievski, orice ar deveni posibil, mai ales rautatea oamenilor. Transcendenta depaseste astfel conceptiile antropocentriste, axate exclusiv pe om, pe determinismele sale naturale, pentru a accede la un ideal de perfectiune care este Dumnezeu. Transcendenta realizeaza esenta omului de aspiratie catre absolut, aspiratie care este de esenta divina. Altfel, a reduce lumea si viata doar la cea materiala, ar deveni o cadere din umanitate, cat timp, in afara materialitatii, este doar neantul. Daca Dumnezeu este deci transcendenta, atunci, numai transcendenta da specificitate omului, spunea Borella. Transcendenta are calitatea ca prin energia umana ce o degajeaza sa perfectioneze existenta omului, al carui specific, este faptul ca omul este singurul purtator al acestei transcendente.

RELIGIA CA GESTIONARE A SACRULUI

Religia constituie o forma de eliberare a omului din captivitatea sa cosmica, gregara si personala. Ea capata astfel o puternica functie socializatoare, intrucat, pune divinitatea la originea oricaror valori umane, consecutiv rolului sau de transcendenta. Din acest motiv, probabil, spunea Cioran, orice sistem filozofic este mai simplist decat o religie. Prin religie se realizeaza puterea gandirii umane, puterea ratiunii sale de a se depasi, deoarece, religia devine puternica prin credinta iubirii, ce se afla la baza aspiratiei omului catre lucruri inaccesibile. Omul este un subiect afectiv iar lucrurile exterioare, ii sunt doar reprezentate, astfel ca spiritul, Dumnezeu, se afla dincolo de reprezentarile la care omul nu poate ajunge decat prin iubire si prin credinta in iubire. Astfel, Dumnezeu, care este orice spirit religios (Guitton), nu poate fi inlocuit, motiv pentru care religia este puternica tocmai prin credinta iubirii. Dezvaluirea revelatiei spirituale a omului se face prin iubire, antropologia filozofica coincizand astfel cu antropologia religioasa prin ceea ce omul creeaza gratie iubirii, prin ceea ce ramane in istoria spirituala a umanitatii dupa el. Numai aceasta transcendenta da omului calitatea de fiinta cu sens si astfel, de mantuire. Modelul universal de iubire al lui lisus, iubirea ca floare a inimii, a realizat saltul omenirii de la razbunare si ura (legea talionului) la iertare si iubire; si astfel, iubirea a permis, prin credinta religioasa, trecerea de la finit la infinit. Pana si marele psihiatru Kraft Ebing considera ca mobilizarea spiritului catre transcendenta prin iubire, poate inlatura deraparile mentale de alienare a omului.

Religia este, prin urmare, calea umana ce aduce mangaiere in suferinta, putere in neputinta, speranta in nenorocire si credinta in indoiala, spunea Ilarion Felea. Numai ea creeaza patul si matricea ascensiunii omului catre esenta sa prin divinitatea transcendentei faptelor sale.

Relatia stiinta-religie

Cercetarile stiintifice (teoria supercorzilor, mecanica cuantica, teoria boot strop sau genetica actuala etc.) concep natura ca o entitate globala si inseparabila, lumea, universul, nefiind nici materie (atomul este corpuscul-unda), nici spirit, ci o modalitate invizibila de organizare a energiei. In acest sens:

Universul a aparut spontan si se autocreeaza permanent;

esenta lumii este miscarea si discontinuitatea;

Intre stiinta si spirit (inclusiv religie) este un teritoriu al nimanui ce nu este nici stiinta, nici religie ci mister; ca stiinta ar intoarce spatele religiei care din cauza dogmelor nu poate concepe si interpreta aceste realitati, religia fiind doar un raport al omului cu transcedenta (Eliade), fiind etica ce are pe Dumnezeu ca bine suprem, Dumnezeu fiind esenta unei fiinte superioare si pure (M. Eliade) nascut din incapacitatea gandirii finite a omului de a cunoaste infinitul, Dumnezeu fiind, in final, o dorinta a omului de a accede la perfectiune. Religia este astfel o sete a omului dupa absolut (M. Eliade), iar Dumnezeu este energia acestei credinte si sperante.

Cam in acest sens, Sf. Ioan al Crucii considera ca lumea este rationala la orice nivel, iar Iacob Bohme admitea o inteligenta ascunsa in legile naturii; in sfarsit, mai aproape de realitatea noastra sensibila se vorbeste de: lume a focului generat de aceasta natura, adica lumea psihica, a sufletului si de o lume a operei create la lumina acestui foc, lumina care este nemuritoare (lumea spiritului).

Relatia stiinta-religie, relatie de opozitie sau complementara?

Stiinta este un mod de a sti, de a cauta adevarul cu ajutorul criticii (Popper), iar salvarea (mantuirea) omului se obtine intreband, de aceea, este „mai grav a nu te intreba despre existenta lui Dumnezeu decat a nu crede in El”. Dar stiinta escamotand intelepciunea in numele cunoasterii, are nevoie de etica.

Religia, Dumnezeu, este semnificatie nu referinta, este cunoastere prin credinta si nu prin ratiune, Dumnezeu fiind al inimii si nu al ratiunii. Plecand de la adevarul ca ceea ce este afectiv este si real, St. Lupasco considera ca afectivitatea este egala cu absolutul; Destinul istoric al omului este de a epuiza ideea de Dumnezeu (Cioran) si indiferent de este sau nu credincios, cu Dumnezeu omul trebuie sa aiba o relatie. Deci, a cauta argumente pentru a crede este pana la urma „a nu mai crede sau a falsifica argumentele in scopul de a crede”;

Dumnezeu este transcendentizarea imanentei si imanentizarea transcendentei (Levinas, Buber); Dumnezeu fiind peste tot si nici intr-un loc, a sti si a lupta a-L gasi exprima dorinta de perfectiune a omului, viata sa spirituala fiind caracterizata prin cautarea permanenta a desavarsirii. Omul, constient de spiritul sau este o fiinta, este, in esenta, ceea ce cauta, deoarece esenta fiintei este constientizarea limitelor omului si efortul de a depasi aceste limite; in final, omul ce a nu trecut prin religie este un handicapat spiritual, omul areligios fiind gol pe dinauntru, fiind steril ca transcedenta.

Interrelatia stiinta-religie

Religia nu exclude cunoasterea (stiinta) cat timp Iisus a spus oamenilor sa cunoasca adevarul pentru a deveni slobozi. in final, religia da sens stiintei.

Radacina comuna a religiei si stiintei este misterul, Dumnezeu fiind mister, iar cunoasterea (stiinta) izvorand din lupta omului cu limitele ratiunii sale.

Credinta lasa deci deschisa calea stiintei, transumanul, in final, „facand din obiectivitatea subiectiva a stiintei si din subiectivitatea obiectiva a religiei o unitate ce se apropie de sacru” (Basarab Nicolesco).

Deci, intre stiinta si religie nu poate fi un maniheism absolut deoarece:

– omul traieste dupa spirit in stiinta;

– stiinta obliga la angajare morala;

– morala superioara este aceea raportata la absolut, la perfectiunea lui Dumnezeu;

– iar progresul vietii umane si sociale rezultaa din cuplarea ratiunii cu spiritul, a stiintei cu religia.

Avortul: pozitia Bisericii

Martie 24, 2008

Fiecare fiinta umana fiind creata de catre Dumnezeu, poarta chipul lui Dumnezeu si primeste darul vietii pentru a-L slavi pe Dumnezeu si a se bucura de comuniunea vesnica cu El. Invatatura crestina insista, asadar, asupra sfinteniei vietii omenesti din momentul conceptiei.

In cadrul dezbaterii asupra avortului se ridica urmatoarea intrebare : care anume este momentul inceputului vietii? Cand incepe viata umana? Aceasta este o intrebare cruciala, intrucat in societatea americana luarea voita a vietii omenesti inca este considerata drept crima. Cei care promoveaza avortul la cerere („pro-alegerea”) nu sunt, in mod rational, „pro-crima”, adica pentru crima. Mai degraba ei neaga faptul ca fetusul este cu adevarat om.

Biserica Ortodoxa a invatat intotdeauna ca viata umana incepe la conceptie, cand un spermatozoid se contopeste cu un ovul pentru a produce o fiinta vie, unica din punct de vedere genetic. Acuzand avortul inca din secolul IV, Sfantul Vasile cel Mare spunea: „Cea care cu buna stiinta distruge fetusul, va fi pedepsita pentru crima …  si la noi nu este dupa subtilitatea expresiunii de fat format si neformat” (Canoanele 2 si 8). Consensul patristic sustine ca sufletul e creat la conceptie. Noi exprimam acest adevar in chip liturgic, sarbatorind zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul (24 septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) si a Mantuitorului insusi (Bunavestire, 25 martie). Ortodoxia conchide, asadar, ca avortul facut in orice moment al sarcinii este o forma de omucidere si atrage vina asupra celui care savarseste acest lucru la fel de mult ca si asupra mamei.

Exceptiile si „cazurile grave”

 Data fiind aceasta pozitie, poate vreodata Biserica sa admita exceptii? In acele cazuri, tot mai rare, in care alegerea medicala trebuie facuta intre viata mamei si cea a copilului nenascut, este admisibil moral sa se acorde prioritate mamei. Aceasta nu pentru ca ea ar fi o „persoana” integra, in timp ce copilul este doar o „viata potentiala” – deoarece amandoi sunt oameni, in aceeasi masura – ci pentru ca mama isi are locul ei si responsabilitatea ei in familie, unde prezenta sa iubitoare influenteaza direct viata sotului si a celorlalti copii ai sai.

Cu toate acestea, o mama care isi da viata in mod voit, in favoarea copilului ei, savarseste actul cel mai profund de binefacere crestina. „Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are – spune Iisus – ca viata lui sa si-o puna pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Insa orice decizie de acest gen trebuie facuta in lumina nevoilor si dorintelor membrilor familiei, intrucat familia ca intreg, constituie un trup ce reflecta iubirea dintre Hristos si Trupul Sau, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca cei doi soti sa discute deschis si cinstit impreuna cu duhovnicul lor, o astfel de eventualitate inca din timpul fazelor primare ale sarcinii.

Cele doua traume identice, ale violului si ale incestului, sunt adesea invocate ca justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin insasi natura lor, brutale si dezumanizante. Totusi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauza. Cand o femeie devine victima a violului sau a incestului, ar trebui sa caute imediat un tratament medical pentru oprirea conceptiei. Stiinta embriologiei a aratat ca fertilizarea, adica unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesita 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o „fereastra” de mai mult de o zi pentru a se face o astfel de interventie, fara riscul de a avorta un rod al conceptiei, recunoscut de catre Biserica drept o „persoana” umana, un „individ” uman.

De la o varsta foarte mica, copiii ar trebui invatati cu grija, dar deschis, despre locul si functia sexualitatii in relatia conjugala. Ei ar mai trebui sa afle ca violenta sexuala exista, si in interiorul si in afara familiei, si ca nu ar trebui sa se rusineze daca devin victimele ei. Mai degraba ar trebui sa caute un tratament medical, spiritual si psihologic, pentru a vindeca urmarile traumei, ca si pentru a evita conceptia.

Daca sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar trebui lasat sa se nasca si, daca mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul ar putea fi oferit spre adoptie. Aceasta e o „invatatura grea” cu siguranta, mai ales in societatea noastra unde avortul a devenit o forma de control al nasterii, acceptata si considerata legala. Este tragic faptul ca femei crestine, prea traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine intentionat sau un membru al familiei le-a obligat sa poarte copilul zamislit. „Sfintenia vietii”, principiul ei, se aplica in aceeasi masura mamei cat si copilului in astfel de cazuri, iar in situatia rara in care trauma este atat de mare incat constituie un adevarat pericol pentru viata mamei, avortul dupa implantare (care are loc la sase sau opt zile dupa conceptie) poate fi cel mai mic dintre doua rele. Insa conceptul de „trauma” nu trebuie extins pentru a se referi la cazurile care implica simplul disconfort al mamei, anxietatea, problemele financiare, planurile referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu ar trebui invocat in cazurile in care mama devine insarcinata ca rezultat al liberei angajari in relatia sexuala.

Accepta Biserica avortul in cazurile in care copilul este descoperit, prin investigare genetica, ca anormal, destinat sa traiasca cu un grav handicap o viata intreaga? Data fiind sfintenia inerenta fiecarei vieti umane, raspunsul nu poate fi decat ca Biserica nu poate si nici nu o face. In unele cazuri, precum cazul sindromului Down, parintii sau ingrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. In alte cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicala poate aduce o insemnata usurare pacientului, ajutandu-l sa duca o existenta relativ fara durere si creatoare. In rarele situatii de boli incurabile, care debiliteaza fiinta umana, precum sindromul Lesch-Nyhan sau fibroza cistica, dilema pare mai acuta, intrucat suferinta fizica nealinata si cea psihica pot sa se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povara financiara insuportabila adupra familiei. Totusi, nu exista alta explicatie pentru avortarea unor astfel de copii, decat aceea ca se ucide un nou-nascut „anormal”, care poate supravietui cu ingrijirea medicala necesara si ingrijirea parinteasca plina de iubire. Data fiind originea vietii in momentul conceptiei, avortul poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii noastre este ca acesta din urma devine la fel de acceptabil ca si primul, in gandirea obisnuita. Daca il putem distruge pe cel nenascut, de ce nu am face la fel si in cazul celui nou-nascut nedorit? Intrebarea a fost pusa si este pusa in tonalitati tot mai stridente, chiar si de catre asa-zisi eticieni crestini.

Un raspuns ortodox

 Impotriva afirmatiilor facute de catre militantii pro-avort, sarcina nu implica doar femeia si propriul ei trup. Sarcina este o relatie creata intre mama si fiinta unica, personala care traieste si se dezvolta in ea. Fie ca recunoaste sau nu acest lucru, propria ei viata ii apartine lui Dumnezeu si se afla in intregime sub puterea Lui. Acelasi lucru este adevarat, implicit si in mod necesar, si in ceea ce priveste copilul cel nenascut.

Crestinii ortodocsi din S. U. A. traiesc intr-o societate in care 6 % din tinerele femei au facut cel putin un avort la varsta de 15 ani, iar numarul acestora creste. Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, insa este unul major. Biserica trebuie sa-i invete pe cei tineri si pe cei batrani laolalta insemnatatea sexualitatii si necesitatea responsabilitatii sexuale. Ea trebuie sa faca tot posibilul pentru a convinge tinerii crestini ca activitatea sexuala isi are locul potrivit doar in contextul unei uniri binecuvantate, heterosexuale si conjugale. Biserica mai trebuie sa accentueze responsabilitatea tatalui, deplina si egala moral, spiritual si financiar, in orice situatie in care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui lasata in seama scolilor sau a altor organizatii din cadrul societatii noastre, caci acestea au dovedit adesea ca submineaza valorile etice crestine. Raspandirea necontrolata a SIDA, datorata astazi in mare parte optiunii majoritare pentru asa numita „viata sexuala sigura”, in defavoarea principiului moral autentic.

Dar nu este de ajuns ca noi crestinii sa marturisim doar pozitia traditionala a Bisericii fata de problema avortului. Trebuie facut orice efort pentru ajutarea copiilor nedoritii sau abuzati care nu pot sau nu ar trebui crescuti in familia lor de origine. Aceasta insemna oferirea de suport financiar unde e nevoie, si pentru mama si pentru copil, si eforturi pentru ca legislatia sa faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru adoptie in toata tara. Pe scurt aceasta inseamna ca nu putem condamna avortul in chip rezonabil daca nu vrem sa ne asumam responsabilitatea pentru bunastarea copiilor nedoriti ce se nasc, indiferent de sanatatea lor, de capacitatea mintala sau de mediul rasial.

Vorbind de dimensiunile responsabilitatii crestine in Biserica si in intreaga lume creata de catre Dumnezeu, Sfantul Pavel ne-a oferit o imagine ce se aplica atat responsabilitatii noastre fata de cei ce aleg avortul, cat si fata de cei care vor fi victimele lui: „Asa si noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora” (Romani 12, 5).

Daca refuzam sa aplicam aceasta imagine problemei avortului, il tradam nu numai pe cel nenascut, dar si pe insusi Autorul vietii. {i invers, a oferi sprijin material adecvat si ingrijire iubitoare „unora ca acestia”, inseamna a-I arata respect si a-I sluji Lui.

Al Zecelea Conciliu din Intreaga America al Bisericii Ortodoxe din America a lansat urmatoarea declaratie, distribuita in toate parohiile, despre Duminica Sfinteniei Vietii, 18 ianuarie 1998:

Afirmatia sinodala despre avort

Avortul este un act de crima pentru care cei implicati, voluntar si involuntar, vor raspunde in fata lui Dumnezeu.

Cei care se gasesc in situatii tragice – precum cele implicand violul, incestul si boala – in care vietile mamelor si ale copiilor nenascuti sunt amenintate, si este nevoie sa se ia hotarari dureroase, de viata si de moarte, trebuie sfatuiti sa ia atitudini responsabile in fata lui Dumnezeu, Care este drept si milostiv, Caruia ii vor da socoteala pentru faptele lor.

Femei si barbati, inclusiv membrii familiei si prietenii femeii insarcinate, tentati sa recurga la avort, ar trebui incurajati sa reziste acestui act rau si ajutati sa-si nasca copiii, sa-i creasca in conditii materiale si spirituale sanatoase.

Femeile care au recurs la avort, barbatii care erau parintii copiilor avortati si alte persoane implicate in cazuri de avort, ar trebui ingrijiti pastoral, incluzand aici recunoasterea gravitatii actului si incredintarea ca exista mila din partea lui Dumnezeu pentru cei care se caiesc de pacatele lor.

Crestinii ortodocsi trebuie sa contribuie la procesele legislative in functie de cunoasterea, competenta, abilitatea si influenta lor, astfel incat sa fie puse in aplicare legi care ocrotesc si apara vietile copiilor nenascuti, tinand seama in acelasi timp de complexitatea si de tragediile din societatea contemporana.

Off presa mea

Martie 20, 2008

ciudat1.jpgAjungand acasa plictisit de discutiile avute cu un prieten despre borduri( la noi in zona se lucreaza din greu de dimineata pana seara fara oprire ceea ce nu am mai vazut acest lucru de acum 4 ani probabil vinovata fiind luna-florar) m-am gandit si eu sa ma uit putin pe Gsp.ro sa vad cum au decurs lucrurile in aceasta etapa.Observand la un moment dat rezultatul dinamo -poli iasi =2-1= citesc cateva detalii despre acest meci si ajung la”Danciulescu a marcat pt. Dinamo in minutul 9 fructificand pasa excelenta a lui Adrian Cristea”.Involuntar putin mai jos fiind atasat site-ul lui Dinamo dar observ la titlul site-ului” Voika decisiv „.Ma gandeam ca fiind al doilea gol al dinamovistilor la care a participat respectivul.Citind si detaliile acestui site observ umatoarea chestie „Sarbul a dat o pasa superba de gol la prima reusita a meciului Danciulescu min.9”

Oameni buni eu numai inteleg nimic din ceea ce a scris .Adica Danciulescu a primit 2 pase de gol care le-a fructificat in acelasi minut 9.:)Sau mai dat 2 goluri intr-un minut dar daca luam in calcul si golul lui Miranda inseamna ca este 3-1 si totusi scrie 2-1.Ce sa mai inteleg de aici.As vrea sa-mi spuna domnul Tolontan pt ca acum cateva zile parea suparat la un comment din partea mea( mi la si sters).chiar asa de rau a ajuns presa .Macar de se mai chinuia cateva minute si recitea ceea ce a scris in acel articol ca acela nu este citit numai de mine ci o tara intreaga si nu numai eu voi fi derutat ci o tara intreaga si nu numai eu voi veni cu critici ori cu neglijeanta acestui ziar ci o tara intreaga (poate altii vin si cu injuraturi).Si nu ca ar fi prima abatere dar sau amplificat si chiar foarte mult.De ce trebuie sa suportam neglijenta unora care nu le pasa ce scriu?Oare ei mai au ratiune in ceea ce scriu?De ce D-le Tolontan criticati pe altii si nu va uitati in propia ograda?Oare chiar numai vedeti ce se intampla?Eu unul ma bucur pt ca in curand la cursul de jurnalism vom discuta cu d-na profesoara erorile gazetei .

ma scuzati. trebuie sa plec.revin poate mai primeste Danciulescu o pasa .dar daca va fi tot in min.9 nu stiu ce am sa mai fac